V

E greu să omori păduchii unul câte unul, când ai cu sutele. Sunt cam tari şi veşnicul trosnit între unghii devine plicticos. De aceea, Tjaden a agăţat de-o sârmă, deasupra unui muc de lumânare aprinsă, capacul unei cutii de vacs. În tigăiţa asta aruncă păduchii — păduchii pocnesc şi s-a sfârşit.

Stăm roată, cu cămăşile pe genunchi, cu pieptul gol în aerul cald, cu mâinile la lucru. Haie are un soi de păduchi deosebit de fini: au o cruce roşie pe cap. De aceea susţine că i-a adus din lazaretul de la Thourhout şi anume de la un medic maior în persoană. Mai spune că are de gând să întrebuinţeze pentru unsul cizmelor grăsimea ce se adună în căpăcelul de tablă — şi gluma asta îl face să se prăpădească de râs o jumătate de ceas.

Dar azi n-are succes; pe noi ne preocupă cu totul altceva.

Zvonul s-a adeverit. Himmelstoss a sosit. Ieri şi-a făcut apariţia; i-am şi auzit binecunoscutul glas. Cică în patrie ar fi făcut-o de oaie, culcând cam prea vârtos câţiva recruţi în noroi. Fără ştirea lui se afla printre ei fiul preşedintelui de consiliu. Asta i-a frânt gâtul.

Aici o să vadă pe dracul. De ceasuri întregi, Tjaden analizează pe toate feţele felul cum îi va răspunde. Haie se uită gânditor la laba lui de urs şi-mi face cu ochiul. Păruiala de atunci a fost apogeul vieţii lui; mi-a spus că şi acum o mai visează uneori.

*

Kropp şi Müller stau la taifas. Kropp a capturat de unul singur o gamelă plină cu linte, probabil de la bucătăria geniştilor. Müller îi aruncă ocheade pofticioase, se stăpâneşte însă şi întreabă:

— Ce-ai face tu, Albert, dacă acum deodată s-ar încheia pacea?

— Nici pomeneală de aşa ceva! i-o tăie Albert scurt.

— Bine, dar dacă totuşi s-ar încheia? stăruie Müller. Ce-ai face?

— Pe-aici mi-ar fi drumul! mârâie Kropp.

— Mai e vorbă! Şi apoi?

— M-aş îmbăta, zice Albert.

— Dă-o naibii; vorbesc serios.

— Şi eu, ripostează Albert. Altceva ce-ai vrea să fac?

Şi pe Kat îl interesează problema. Îi cere lui Kropp tributul lui de linte, îl capătă, cugetă apoi câtva timp şi declară:

— Fireşte, nu-i o idee rea să te îmbeţi, dar după aceea, ţuşti în primul tren — şi drept la mămica. Pace, măi omule; pace, măi Albert...

Caută în portvizitul lui de muşama o fotografie şi o arătă mândru celor dimprejur:

— Bătrâna mea!

Apoi o pune la loc şi înjură:

— Afurisit, păduchiosul ăsta de război!

— Ţie-ţi vine uşor să vorbeşti, mă amestec eu. Ai nevastă şi copii.

— Asta aşa-i, încuviinţează el. Trebuie să mă dau peste cap ca să le fac rost de mâncare.

Râdem.

— Asta n-o să-ţi lipsească niciodată, Kat. Căci la nevoie te pui pe rechiziţii.

Müller e flămând şi nu se dă încă bătut. Îl zgâlţâie pe Haie Westhus din visurile lui de cotonogeli:

— Tu ce-ai face, Haie, dacă s-ar încheia pacea acum?

— În primul rând — intervin eu — ar trebui să te bată la sânge, pentru că te-ai apucat să vorbeşti de asemenea lucruri aici. Cum îţi veni?

— Uite-aşa, ca baliga pe acoperiş! răspunde Müller laconic şi-i repetă lui Haie Westhus întrebarea.

Dar pentru Haie e prea grea. El îşi clatină capul pistruiat:

— Care va să zică, atunci când n-o să mai fie război?

— Da, mă. Repede ai înţeles!

— Atunci am avea iarăşi muieri, hî? Lui Haie îi lasă gura apă.

— Şi asta.

— Măi să fie al dracului! explodează acum Haie şi faţa i se însufleţeşte. Apăi atunci aş agăţa o bucăţică faină, ştiţi, una ca un jandarm, cu tot ce trebuie ca s-o poţi ţine bine în labe, şi pe urmă drept în pat cu ea! Vă daţi seama, mă băieţi: perne de puf şi pat cu somieră! Opt zile n-aş mai trage pantalonii pe mine.

Toţi tac. Imaginea e prea ameţitoare. Fiorii ne trec din creştet până-n tălpi. În sfârşit, Müller îşi revine şi întreabă:

— Şi după aia?

Pauză. Apoi Haie răspunde cam confuz:

— Dacă aş fi subofiţer, aş mai rămâne la prusaci şi aş capitula.

— Haie, îţi lipseşte o doagă, pufnesc eu.

El mă întreabă cu glas domol:

— Ai lucrat vreodată la turbă? Ia încearcă o dată.

Şi cu vorbele astea îşi scoate lingura din carâmbul cizmei şi o vâră în gamela lui Albert.

— Mai rău decât săpatul tranşeelor în Champagne nu poate să fie, răspund eu.

Haie mestecă şi rânjeşte:

— Dar durează mai mult. Şi nu poţi chiuli.

— Bine, Haie, dar acasă tot e mai bine.

— Aşa şi aşa, face el.

Şi, cu gura căscată, cade pe gânduri. Poţi să-i citeşti pe faţă ce gândeşte. O biată colibă în mijlocul smârcurilor de turbă; muncă grea în arşiţa câmpiei sterpe, din zori până seara; simbria, ca vai de lume; haine murdare de argat...

— În armată, pe timp de pace, n-ai nici o grijă, glăsuieşte el. În fiecare zi mâncare, căci altfel faci tărăboi; ai patul tău, la fiecare opt zile rufe curate ca un domnişor; îţi faci serviciul de subofiţer, uniformă frumoasă; iar seara pe-aci ţi-e drumul: drept la cârciumă!

Haie e grozav de mândru de ideea lui. Se îndrăgosteşte de ea:

— Şi când ai împlinit doisprezece ani de serviciu, eşti un om căpătuit şi te faci jandarm. Toată ziua-bună-ziua, numai plimbări.

Îl trec năduşelile la gândurile astea de viitor:

— Ia gândeşte-te cum se poartă toţi cu tine: fiecare îţi face cinste, ăsta cu un coniac, ălălalt cu o jumătăţică. Că de, cu jandarmul toată lumea vrea să se aibă bine.

— Dar tu n-ai să ajungi niciodată subofiţer, măi Haie, îl apostrofează Kat.

Haie îl priveşte aiurit şi tace. În capul lui se perindă acum, desigur, serile limpezi de toamnă, duminicile pe bărăgan, clopotele satului, după-amiezile şi nopţile petrecute alături de fete, gogoşile de hrişcă, ceasurile de taclale în neştire la cârciumă...

De atâta fantezie, nu ştie cum să se mai descurce; de aceea mârâie supărat:

— Cine naiba vă pune să întrebaţi tâmpenii de astea?

Îşi trece cămaşa peste cap şi se încheie la tunică.

— Tu ce-ai face, Tjaden? trâmbiţează Kropp.

Tjaden ştie doar una şi bună:

— Aş face pe dracu-n patru, să nu-mi scape Himmelstoss.

Dorinţa lui cea mai aprinsă ar fi, pasămite,