să-l închidă într-o cuşcă şi, în fiecare dimineaţă, să-l snopească în bătăi. Întorcându-se spre Kropp, visează:

— Eu în locul tău aş căuta să mă fac locotenent. Atunci ai putea să-i freci ridichea, până când i-ar ieşi şi maţele prin şezut.

— Dar tu, Detering? se interesează Müller mai departe.

Adevărat dascăl de şcoală, Müller ăsta, cu întrebările lui! Dar Detering e zgârcit la vorbă. La întrebarea asta, însă, răspunde. Se uită în sus şi rosteşte doar o singură frază:

— Aş pica tocmai bine, la strânsul bucatelor.

Şi cu vorbele astea se ridică şi plecă.

Detering îşi face griji. Femeia lui trebuie să ducă în spinare toată gospodăria. Colac peste pupăză, i s-au rechiziţionat şi doi cai. În fiecare zi citeşte ziarele care ne sosesc, ca să vadă dacă nu cumva plouă prin părţile lui, în Oldenburg. Pentru că, în acest caz, nu s-ar mai putea căra fânul în hambare.

În clipa aceasta apare Himmelstoss. Vine drept spre grupul nostru. Faţa lui Tjaden se umple de pete. Cât e de lung, se întinde în iarbă şi, de emoţie, închide ochii.

Himmelstoss e cam nesigur; mersul i se încetineşte. Apoi însă tot vine spre noi. Nici unul nu se gândeşte să se ridice. Kropp îl priveşte cu interes.

Himmelstoss se află acum în faţa noastră şi aşteaptă. Şi, pentru că niciunul dintre noi nu scoate o vorbă, articulează el un „da” cu semn de întrebare.

Trec alte câteva secunde; se vede bine că Himmelstoss nu ştie ce atitudine să ia. Cea mai mare plăcere i-ar face să ne pună în pas alergător. Se pare că a învăţat totuşi că frontul nu e cazarmă. Mai încearcă o dată, dar fără să se adreseze tuturor, ci numai unuia, în speranţa că în felul ăsta va primi răspuns. Kropp e cel mai aproape de dânsul. Pe el îl onorează deci:

— Aşadar tot pe-aici?

Dar Albert nu-i e prieten. Răspunde scurt:

— Ceva mai demult decât dumneata, pare-mi-se.

Mustaţa roşcovană pâlpâie:

— Nu mă mai cunoaşteţi?

Acum îşi deschide ochii Tjaden:

— Ba da.

Himmelstoss se întoarce spre el:

— Eşti Tjaden, nu?

Tjaden îşi saltă capul:

— Dar tu ştii ce eşti?

Himmelstoss pică din cer:

— De când ne tutuim? Mi se pare că n-am stat încă niciodată împreună într-un şanţ.

Himmelstoss nu ştie cum să iasă din încurcătură. La duşmănia asta făţişă nu s-a aşteptat. Dar deocamdată se fereşte; pesemne i-o fi spus cineva prostia cu împuşcarea pe la spate.

La întrebarea cu şanţul, Tjaden, de furie, devine glumeţ:

— A, nu; acolo ai stat tu singur.

Acum începe şi Himmelstoss să clocotească. Dar Tjaden i-o ia repede înainte. Nu se lasă până nu spune tot ce are pe inimă:

— Ai vrea să ştii ce eşti? Eşti un porc, asta eşti! E mult de când am vrut să ţi-o spun.

Satisfacţia multor luni de zile sticleşte în ochii lui scăpărători când zvârle cuvântul „porc”.

Dar şi Himmelstoss se dezlănţuie:

— Ce vrei, pezevenghiule, lepră spurcată? Drepţi! Şi lipeşte copita când vorbeşti cu superiorul!

Tjaden răspunde cu un gest superb:

— Poţi să iei pe loc repaus, Himmelstoss. Rupeţi rândurile!

Himmelstoss a devenit un regulament de instrucţie în delir. Nici Kaiserul n-ar putea fi mai ofensat. Răcneşte:

— Tjaden, în exerciţiul funcţiunii îţi ordon să te ridici!

— Altceva? întrebă Tjaden.

— Ai de gând să execuţi ordinul ori ba?

Tjaden, fără să-şi dea seama, răspunde calm şi definitiv cu cel mai celebru citat din clasici{1}. Şi totodată îi arătă dosul.

Himmelstoss se depărtează în pas alergător.

— Te dau pe mâna curţii marţiale!

Îl vedem dispărând în direcţia cancelariei.

Haie şi Tjaden intonează împreună un duet de urlete, ca nişte adevăraţi săpători de turbă. Haie râde cu atâta poftă că-şi scrânteşte falca şi amuţeşte brusc, cu gura căscată. Albert trebuie să-i repeadă un ghiont, ca să-i pună falca la loc.

Kat e îngrijorat:

— Dacă te raportează, o păţeşti.

— Crezi c-o să raporteze? întrebă Tjaden.

— Lege! întăresc eu.

— Umfli cel puţin cinci zile de carceră grea, adăugă Kat.

Asta nu-l tulbură pe Tjaden:

— Cinci zile de carceră sunt cinci zile de odihnă.

— Şi dacă te toarnă la temniţă? întrebă Müller, care e om cu socoteală.

— Atunci, cât voi sta la gherlă, n-o să mai fie război pentru mine.

Tjaden e un copil norocos. Nu ştie de griji. Pleacă cu Haie şi Leer, ca să nu fie găsit în vâltoarea primei emoţii.

 

*

 

Müller tot n-a isprăvit. Se adresează din nou lui Kropp:

— Dacă te-ai întoarce acum acasă, Albert, ce-ai face?

Kropp a mâncat pe săturate şi de aceea e mai îngăduitor:

— Câţi am mai fi în clasa noastră?

Socotim: din douăzeci, şapte sunt morţi, patru răniţi, unul la balamuc. Am fi deci cel mult opt.

— Trei dintr-ăştia sunt locotenenţi, precizează Müller. Crezi că vreunul din ei i-ar mai permite lui Kantorek să-l bruftuiască?

Nu credem; de altfel nici noi nu l-am mai lăsa să ne facă de două parale.

— „Ce părere ai despre cele trei acţiuni paralele din Wilhelm Tell?” îşi aminteşte subit Kropp şi-l pufneşte râsul.

— „Care erau ţelurile Ligii din Göttingen?” întreabă deodată şi Müller, foarte sever.

— „Câţi copii a avut Carol Temerarul?” intervin eu, calm.

— „Dumneata ai să rămâi toată viaţa un terchea-berchea, Baumer!” orăcăie Müller.

— „Când a fost bătălia de la Zama?” vrea să ştie Kropp.

— „Dumneata eşti cu desăvârşire lipsit de seriozitate morală, Kropp! Stai jos. Trei minus!” i-o retez eu.

— „Care erau îndatoririle pe care Licurg le socotea cele mai importante pentru stat?” susură Müller, făcându-se că-şi îndreaptă nişte ochelari pe nas.

— „Cum se zice: «Noi germanii ne temem de Dumnezeu, dar de nimic altceva pe lume» sau «Noi germanii...»?” le dau eu de gândit.

— „Câţi locuitori are Melbourne?” ciripeşte Müller.

— „Cum vrei să ajungi la ceva în viaţă dacă nu ştii asta?” îl întreb eu pe Albert, indignat.

— „Ce se înţelege prin coeziune?” se răţoieşte el la mine.

Din toate astea nu ştim acum mai nimic. Nici nu ne-au folosit vreodată. Vezi că la şcoală nu ne-a învăţat nimeni cum se aprinde o ţigară pe ploaie şi vânt, cum se face foc cu lemne ude — sau că e mai bine să vâri baioneta în burtă, pentru că acolo nu se înţepeneşte ca în coaste.

Müller zice gânditor:

— La ce bun? Tot o să trebuiască să ne întoarcem pe băncile şcolii.

Părerea mea