— Poate c-o să dăm un examen rezumativ, de mântuială.

— Dar şi pentru asta trebuie să te pregăteşti. Şi chiar dacă treci examenul, ce brânză ai făcut? Să fii student, e tot un drac. Dacă n-ai bani, trebuie să toceşti.

— Tot e ceva mai bine. Mofturi sunt doar lucrurile pe care te obligă să le înveţi.

Kropp a sesizat starea noastră de spirit:

— Cum să mai ia cineva în serios lucrurile astea, după ce a fost ca noi pe front?

— Totuşi trebuie să ai o profesie! obiectează Müller, de parcă ar fi Kantorek în persoană.

Albert îşi curăţă unghiile cu briceagul. Suntem uluiţi văzând la el apucăturile astea de filfizon. Dar Albert îşi curăţă unghiile pentru că l-au năpădit gândurile. Pune briceagul la o parte şi declară:

— Tocmai asta e. Kat şi Detering şi Haie au să se întoarcă la meseriile lor, pentru că le-au avut şi înainte. Tot aşa şi Himmelstoss. Dar noi n-am avut nici una. După cele de aici — şi arătă cu mâna spre front — cum o să ne deprindem cu o profesie?

— Ar fi bine să trăieşti ca rentier şi să locuieşti singur într-o pădure, sugerez eu, dar mă ruşinez îndată de grandomania asta.

— Ce-o să se întâmple când ne vom întoarce? întrebă Müller şi până şi el e consternat.

Kropp dă din umeri:

— Ştiu şi eu? Să fim întâi acolo, că vedem noi.

Toţi sunt nedumeriţi.

— Dar ce-am putea face? întreb eu.

— Eu n-am poftă de nimic, răspunde Kropp sastisit. Într-o bună zi tot mori; atunci de ce să te mai osteneşti? Şi apoi, nici nu cred c-o să ne mai întoarcem vreodată.

— Când stau să mă gândesc, Albert — spun eu după câtva timp, rostogolindu-mă pe spate — aş vrea, când voi auzi cuvântul pace — şi ar fi cu adevărat pace — să fac ceva nemaipomenit, şi gândul acesta mi se suie la cap. Ceva, înţelegi, care să merite să fi stat aici în mijlocul urgiei. Numai că nu-mi pot imagina nimic. Toate pe care le văd realizabile, toate chestiile în legătură cu profesia şi cu studiile şi cu salariul şi aşa mai departe mă dezgustă, căci au fost şi înainte şi sunt respingătoare. Nu găsesc nimic — nu găsesc nimic, Albert!

Şi deodată, toate mi se par inutile şi disperate. Se gândeşte şi Kropp la asta:

— O să fie destul de greu pentru noi toţi. Crezi că ăi de-acasă nu se gândesc uneori şi ei cu grijă la astea? Doi ani de împuşcături şi de grenade — de aşa ceva nu te poţi lepăda după aceea, ca de un ciorap...

Cădem de acord că suntem toţi în aceeaşi situaţie, dar nu numai cei de-aici: peste tot, fiecare om din categoria noastră, unul mai mult, altul mai puţin. E soarta comună a generaţiei noastre.

Albert concretizează:

— Războiul ne-a stricat. Nu mai suntem buni de nimic.

Are dreptate. Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem să cucerim lumea. Suntem nişte fugari. Fugim de noi înşine. De viaţa noastră. Am avut optsprezece ani, am început să îndrăgim lumea şi viaţa — şi a trebuit să tragem cu puşca în ele. Primul obuz care a explodat ne-a lovit drept în inimă. Suntem izolaţi de activitate, de năzuinţe, de progres. Nu mai credem în ele, credem în război.

*

Cancelaria e în plină frământare. Se pare că Himmelstoss a pus-o în stare de alarmă. În capul coloanei tropăie majurul cel grăsun. E nostim că aproape toţi plutonierii-majori reangajaţi sunt graşi.

După el vine, însetat de răzbunare, Himmelstoss. Cizmele îi strălucesc în soare.

Ne ridicăm. Majurul pufneşte:

— Unde e Tjaden?

Se înţelege că nimeni nu ştie. Himmelstoss se zgâieşte urât la noi:

— Ba ştiţi! Numai că nu vreţi să spuneţi. Haide, deschideţi pliscul!

Majurul se uită iscoditor împrejur, dar Tjaden nu se vede nicăieri. Atunci încearcă pe altă cale:

— Peste zece minute, Tjaden să se prezinte la cancelarie.

Cu vorbele astea se îndepărtează; Himmelstoss, cu un pas în urma lui.

— Am impresia că la viitoarea săpare de tranşee un sul de sârmă o să-mi pice din mână pe picioarele lui Himmelstoss, prevede Kropp.

— O să mai petrecem straşnic cu el, râde Müller.

Asta ne e acum ambiţia supremă: să-i arătăm unui factor poştal părerea noastră.

Intru în baracă şi-i povestesc lui Tjaden cele întâmplate, ca să se poată ascunde.

Apoi căutăm alt loc de tolăneală şi ne aşezăm pe jos ca să jucăm cărţi. Căci la asta ne pricepem de minune: să jucăm cărţi, să înjurăm şi să facem război. Nu e prea mult pentru nişte oameni de douăzeci de ani — e prea mult pentru nişte oameni de douăzeci de ani.

După o jumătate de ceas, Himmelstoss se înfiinţează din nou în faţa noastră. Nimeni nu-l bagă în seamă. Întreabă de Tjaden. Noi ridicăm din umeri.

— Dar voi de ce nu vă duceţi să-l căutaţi? stăruie el.

— Care „Voi”? întrebă Kropp.

— Voi, ăştia.

— Vă poftesc să nu ne tutuiţi, rosteşte Kropp, cu glas de colonel.

Himmelstoss pică din cer:

— Dar cine vă tutuieşte?

— Dumneavoastră!

— Eu?

— Da.

Himmelstoss fierbe. Se uită la Kropp bănuitor, pentru că n-a priceput ce-a vrut să spună. În tot cazul, nu e tocmai sigur pe poziţie şi încearcă să ne câştige:

— Mă rog, nu l-aţi găsit?

Kropp se lungeşte în iarbă şi întreabă:

— Dumneavoastră aţi mai fost vreodată pe front?

— Asta nu te priveşte! îl repede Himmelstoss. Cer să mi se răspundă la întrebare.

— Cu plăcere! se învoieşte Kropp, ridicându-se. Vedeţi micii nouraşi din partea aceea? Sunt de la proiectilele antiaerienei. Acolo am fost noi ieri. Cinci morţi, opt răniţi. Şi în fond a fost o nimica toată. Data viitoare când veţi veni şi dumneavoastră cu noi, fiecare om, înainte de a muri, se va prezenta în faţa dumneavoastră, va lua poziţia de drepţi şi, reglementar, cu glasul sacadat, va rosti: „Vă rog să-mi daţi voie să rup rândurile; vă rog să-mi îngăduiţi să mor!” Oameni ca dumneavoastră am aşteptat noi aici pe front!

Apoi Kropp se aşează din nou şi Himmelstoss piere, ca o cometă.

— Trei zile de închisoare, opinează Kat.

— Data viitoare e rândul meu, îl anunţ eu pe Albert.

Dar s-a sfârşit. În schimb, seara la apel,