Trebuie să depun şi eu ca martor şi explic de ce s-a răzvrătit Tjaden. Chestia cu udatul patului face impresie. Himmelstoss e adus de faţă şi eu repet mărturia.

— E adevărat? îl întreabă Bertinck pe Himmelstoss.

Himmelstoss se zbate, se suceşte, dar trebuie să recunoască în cele din urmă, după ce Kropp a făcut aceeaşi declaraţie.

— De ce n-a raportat nimeni atunci? întreabă Bertinck.

Tăcem; locotenentul ştie, fireşte, şi singur că la cazarmă n-are rost să reclami asemenea fleacuri. Dar există oare măcar posibilitatea unei reclamaţii la cazarmă? Locotenentul pare că-şi dă seama de acest lucru, căci, înainte de toate, îl face pe Himmelstoss cu ou şi cu oţet, atrăgându-i încă o dată energic atenţia că frontul nu e cazarmă. Apoi îl muştruluieşte şi mai aspru pe Tjaden, care umflă o predică zdravănă şi trei zile arest simplu. Lui Kropp, făcându-i cu ochiul, locotenentul îi dă o singură zi de arest.

— Nu se poate altfel, îi spune cu regret.

E om cu scaun la cap.

Arestul simplu e plăcut. Localul a fost cândva coteţ de găini; arestaţii pot primi şi vizite; ştim noi ce trebuie să facem, ca să ajungem la ei. Arestul sever ar fi fost în beci. La început existase şi obiceiul de a ne lega de copaci, dar acum pedeapsa asta a fost oprită. Uneori se întâmplă chiar să fim trataţi omeneşte.

Un ceas după ce Tjaden şi Kropp se află îndărătul reţelelor de sârmă, ne ducem la ei. Tjaden ne salută cotcodăcind. Apoi, până noaptea, jucăm cărţi.

Bineînţeles că, de câştigat, câştigă Tjaden, ageamiul.

*

La plecare Kat mă întreabă:

— Ce-ai zice de nişte friptură de gâscă?

— N-ar fi rău, răspund.

Ne suim într-un furgon de muniţii. Transportul costă două ţigări. Kat şi-a memorat bine locul. Orătăniile sunt ale unui stat-major de regiment. Iau hotărârea să umflu eu gâsca şi cer instrucţiuni. Coteţul se află îndărătul zidului, închis numai cu un ţăruş.

Kat ţine mâinile, eu îmi proptesc un picior pe ele şi mă caţăr peste zid. Între timp Kat face de strajă.

Câteva minute stau pe loc, ca să-mi deprind ochii cu întunericul. Apoi zăresc coteţul. Mă furişez tiptil până la el, pipăi ţăruşul, îl scot şi deschid uşa.

Deosebesc două pete albe. Două gâşte; asta-i cam albastru: dacă iei una, gâgâie cealaltă. Prin urmare amândouă — dacă sunt iute de mână, merge strună.

Cu un salt, mă reped la ele. Pe una o apuc numaidecât, în clipa următoare şi pe a doua. Ca un descreierat le izbesc cu capetele de perete ca să le ameţesc. Se pare însă că n-am destulă vlagă. Gâştele icnesc şi lovesc cu picioarele şi cu aripile. Mă lupt cu disperare — dar, sfinte dumnezeule, ce puteri are o asemenea gâscă! Se zbat amândouă de mă aruncă încoace şi încolo. În întuneric petele astea albe sunt oribile; e ca şi când braţele mele ar fi căpătat aripi, şi aproape că mi-e teamă să nu mă înalţ în văzduh; parcă aş avea două baloane în mâini.

Deodată se dezlănţuie o gălăgie infernală; una dintre gâşte a apucat să tragă puţin aer în piept şi cârâie acum ca un ceas deşteptător. Înainte de a-mi da seama ce se întâmplă, disting paşi repezi şi lipăind afară, mă pomenesc izbit cu putere, cad la pământ şi aud un mârâit furios. E un dulău. Mă uit într-o parte; e gata să mă înhaţe de gât. Fac numaidecât pe mortul, am însă totodată grijă să-mi vâr repede bărbia în gulerul vestonului.

E un dog. După o veşnicie, îşi trage capul înapoi şi se aşează lângă mine. Dar de cum încerc să mă mişc, mârâie. Chibzuiesc. Singurul lucru ce-l pot face este să scot revolverul. Trebuie să dispar de aici, înainte de a veni cineva. Centimetru cu centimetru apropii mâna de armă.

Am impresia că trec ceasuri. Din răstimp în răstimp, câte o mişcare uşoară şi un mârâit ameninţător; apoi o clipă de aşteptare şi altă încercare. Când apuc în sfârşit revolverul, mâna începe să-mi tremure. O apăs de pământ şi-mi ticluiesc planul: întâi sus mâna cu revolverul, apoi — mai înainte ca dulăul să mă poată înhăţa — trag şi... pe-aci mi-e drumul!

Îmi umplu încet plămânii cu aer şi mă liniştesc. Apoi îmi ţin răsuflarea, cu un zvâcnet salt revolverul, o detunătură, dulăul se aruncă chelălăind într-o parte, mă reped la uşa coteţului şi mă împiedic de una din gâştele fugite.

În goană reuşesc s-o apuc, cu toate puterile o azvârl peste zid şi mă caţăr şi eu. Dulăul şi-a revenit şi dă să se arunce asupra mea. Ca fulgerul, zvâcnesc pe partea cealaltă şi mă trântesc la pământ. La zece paşi de mine se uită Kat, cu gâsca în braţe. De cum mă vede, o tulim.

În sfârşit ne putem trage sufletul. Gâsca e moartă; Kat a omorât-o cât ai zice peşte. Vrem s-o frigem imediat, ca să nu bage nimeni de seamă. Eu aduc oale şi lemne din baracă şi ne tupilăm într-un mic şopron părăsit, pe care l-am dibuit mai demult pentru asemenea treburi. Astupăm bine unica ferestruică. Înăuntru e un fel de plită: pe nişte cărămizi, o placă de fier. Facem focul.

Kat jumuleşte gâsca şi o curăţă. Fulgii îi punem cu grijă la o parte. Vrem să ne facem două perniţe cu inscripţia: „Fie-ţi somnul bun şi în bubuit de tun”.

Focul de artilerie de pe front zumzăie în jurul refugiului nostru. Lumini pâlpâie peste feţele noastre, umbre joacă pe pereţi. Uneori răsună câte o bubuitură înfundată şi şopronul se cutremură. Bombe din avioane. La un moment dat auzim ţipete înăbuşite. Probabil că o baracă a fost lovită în plin.

Avioanele zbârnâie; se aude ţăcănit de mitraliere. Dar de la noi nu pătrunde nici o rază de lumină care să poată fi văzută.

Astfel şedem unul în faţa celuilalt, Kat şi cu mine, doi ostaşi în uniforme ponosite, frigând o gâscă în puterea nopţii. Nu vorbim mult, dar avem unul pentru celălalt atenţii mai gingaşe decât îmi închipui că pot avea nişte îndrăgostiţi. Suntem doi oameni, două minuscule scântei de viaţă, afară e noapte şi pândeşte cercul morţii.