Noi stăm la marginea lui, în primejdie şi totuşi ocrotiţi; peste mâini ni se prelinge grăsime de gâscă, inimile noastre sunt una lângă alta; în scânteierea unui foc domol, luminile şi umbrele sentimentelor trec de la unul la altul. Ce ştie el despre mine — ce ştiu eu despre el? Înainte, nici unul din gândurile unuia n-ar fi fost identic cu al celuilalt — acum stăm în faţa unei gâşte, simţim viaţa din noi şi suntem atât de aproape, că nu mai e nevoie să vorbim despre lucrul acesta.

Durează mult până se frige o gâscă, chiar dacă e tânără şi grasă. De aceea schimbăm mereu locurile. Unul o stropeşte, iar celălalt doarme. Un miros ameţitor se răspândeşte încetul cu încetul în şopron. Zgomotele de afară se înlănţuie, devin vis, dar un vis în care amintirile nu se sting. Pe jumătate adormit, îl văd pe Kat ridicând şi coborând lingura; mi-e drag; îmi sunt dragi umerii şi statura lui colţuroasă şi încovoiată — şi în acelaşi timp văd îndărătul lui păduri şi stele, şi un glas duios rosteşte cuvinte ce mă liniştesc, pe mine soldatul care, cu cizmele lui mari, cu raniţă şi centiron, păşeşte mititel sub cerul înalt, pe drumul ce i se aşterne în faţă; care uită lesne şi numai rareori mai e trist; care merge mereu înainte sub cerul nemărginit al nopţii.

Un soldat mititel şi un glas duios — şi dacă l-ar mângâia cineva, poate că nici n-ar mai înţelege aşa ceva soldatul cu cizmele mari, cu inima împietrită care merge înainte pentru că poartă cizme şi a uitat totul, afară de mersul înainte. Nu sunt oare la orizont flori şi un peisaj atât de paşnic încât soldăţelului îi vine să plângă? Nu sunt oare acolo imagini pe care nu le-a pierdut pentru că nici nu le-a avut vreodată, tulburătoare şi totuşi pierite pentru el? Nu sunt oare acolo cei douăzeci de ani ai lui?

Mi-e faţa umedă; unde mă aflu? Kat stă dinaintea mea; umbra lui uriaşă, cocârjată, se aşterne peste mine ca o pătură. Şi Kat vorbeşte încet, cu un zâmbet pe buze, şi se întoarce la foc.

Apoi zice:

— E gata.

— Bine, Kat.

Mă scutur. În mijlocul şopronului se află friptura rumenă. Ne scoatem furculiţele pliante şi bricegele şi ne tăiem fiecare câte o pulpă. O mâncăm cu pâine cazonă, pe care o muiem în sos. Mâncăm încet, cu poftă.

— Îţi place, Kat?

— Grozav! Dar ţie?

— Grozav, Kat.

Suntem fraţi şi ne oferim unul altuia bucăţile cele mai bune. După aceea eu îmi aprind o ţigaretă, iar Kat o ţigară de foi. A mai rămas mult din gâscă.

— Ce zici, Kat? Să nu ducem câte o bucată lui Kropp şi Tjaden?

— S-a făcut! răspunde el.

Tăiem o porţie şi o învelim cu grijă în hârtie de ziar. Restul am vrea să-l luăm ou noi în baracă, dar Kat râde şi zice doar: „Tjaden!”

Îmi dau seama că trebuie să ducem totul. Pornim spre coteţ ca să-i trezim pe cei doi. Mai înainte, însă, punem fulgii bine.

Kropp şi Tjaden se uită la noi ca la o fata morgana. Apoi măselele încep să scrâşnească: Tjaden ţine în gură, cu amândouă mâinile, ca pe o muzicuţă, o aripă de gâscă, şi mestecă. Apoi soarbe grăsimea din oală şi plescăie:

— Să ştiţi că asta n-am să v-o uit toată viaţa!

Pornim spre baraca noastră. Şi iată iarăşi cerul înalt cu stele şi zorile, care se ivesc, şi eu trec pe sub el, soldat cu cizme mari şi burta plină, un mic soldat în revărsat de zi — iar lângă mine, încovoiat şi colţuros, păşeşte Kat, camaradul meu.

Silueta barăcii se apropie de noi în faptul zilei, ca un somn bun şi negru.

 

 

VI

 

Umblă zvonuri despre o ofensivă. Pornim spre front cu două zile mai devreme ca de obicei. În drum trecem pe lângă o şcoală părăduită de bombardament. De-a lungul laturii mai lungi se întinde un zid înalt, dublu, de coşciuge stivuite, noi-nouţe, albe şi nelustruite. Miros încă a răşină, a brad şi a pădure. Sunt cel puţin o sută.

— Da' grozave pregătiri pentru ofensivă s-au mai făcut! exclamă Müller cu uimire.

— Astea-s pentru noi, bombăne Detering.

— Ţine-ţi fleanca! îl repede Kat.

— Tu să fii mulţumit dacă te vei alege măcar cu un sicriu, rânjeşte Tjaden. Tare mă tem că numai foaia de cort o s-o găsească bună pentru mutra ta de pupăză scăpată dintr-o baracă de dare la semn!

Fac şi ceilalţi glume; glume lugubre, căci n-avem încotro. La urma urmei, sicriele sunt pentru noi, nici vorbă. În chestii de astea, organizarea merge strună.

Frontul, peste tot, e numai freamăt.

În prima noapte încercăm să ne orientăm. E destulă linişte ca să putem auzi camioanele dindărătul tranşeelor inamice uruind fără încetare până în zori. Kat spune că nu vin să ia, ci aduc: trupe, muniţii, tunuri.

Artileria engleză a fost întărită; asta auzim numaidecât. La dreapta fermei sunt acum cel puţin patru baterii de 20,5, mai multe decât înainte, iar îndărătul ciotului de plop s-au clădit aruncătoare de mine. Au fost aduse şi numeroase drăcovenii de-alea mici franţuzeşti cu focoase percutante.

Ne e inima grea. Două ceasuri după ce ne-am instalat în tranşee suntem bombardaţi de către propria noastră artilerie. E a treia oară în decurs de patru săptămâni. Dacă ar fi erori de ochire, n-ar spune nimeni nimic, dar pricina este că ţevile tunurilor s-au lăbărţat de prea mult uzaj; împroaşcă până şi în sectorul nostru, atât de nesigure au devenit tragerile. În noaptea asta, din cauza lor, avem doi răniţi.

 

*

 

Frontul e o colivie în care trebuie să aştepţi, cu nervii biciuiţi, ce se va întâmpla. Ne aflăm sub grila traiectoriilor de obuze şi trăim în încordarea nesiguranţei. Deasupra noastră planează hazardul. Când vine un proiectil, pot să mă ghemuiesc, atâta tot; unde va cădea, nu pot nici să ştiu, nici să dirijez.

Hazardul acesta e pricina care ne face nepăsători. Mă aflam acum câteva luni într-un adăpost şi jucam cărţi; după aceea m-am ridicat şi m-am dus să vizitez pe nişte cunoscuţi dintr-alt adăpost. Când am revenit, n-am mai găsit nici urmă din adăpostul unde jucasem; un obuz căzut în plin