l-a făcut una cu pământul. M-am întors la al doilea adăpost şi am sosit tocmai bine ca să dau o mână de ajutor la dezgroparea lui; în lipsa mea, fusese astupat şi el de o explozie.

Tot atât de întâmplător cum pot fi lovit de moarte, tot astfel rămân în viaţă. Într-un adăpost blindat pot fi făcut ciulama, iar pe câmp deschis să stau zece ore sub foc de baraj şi să scap nevătămat. Fiecare soldat rămâne în viaţă numai datorită unui număr nesfârşit de hazarduri. Şi fiecare soldat crede şi se încrede în hazard.

 

*

 

Trebuie să ne ferim pâinea. În ultima vreme, de când tranşeele nu prea mai sunt în ordine, şobolanii s-au înmulţit grozav. Detering e de părere că apariţia lor e cel mai sigur indiciu c-o să fie lată.

Şobolanii de aici sunt deosebit de respingători pentru că sunt foarte mari. Fac parte din categoria acelora care se numesc şobolani de cadavre. Au capete hidoase, nude, cu trăsături ostile, şi ţi se face rău numai când le vezi cozile lungi şi golaşe.

Par a fi foarte flămânzi. Aproape tuturor camarazilor le-au ciugulit din pâine. Kropp şi-a pus-o pe a lui sub cap, învelită bine în foaia de cort, dar nu poate dormi, pentru că şobolanii îi aleargă peste obraz ca să ajungă la pâine. Detering a vrut să fie şiret; a prins de tavan o sârmă subţire şi şi-a agăţat de ea sacul cu pâine. Noaptea, aprinzând lanterna de buzunar, vede sârma bălăbănindu-se încoace şi încolo Pe pâine stă călare un şobolan gras.

În cele din urmă punem capăt tărăşeniei. Colţurile de pâine, roase de şobolănime, le tăiem cu grijă; de aruncat toată bucata nici gând, căci ar însemna să n-avem ce mânca mâine.

Feliile tăiate le îngrămădim la mijloc pe pământ. Fiecare îşi scoate sapa şi stă gata să lovească. Detering, Kropp şi Kat şi-au pregătit lanternele.

După câteva minute auzim primii paşi şi întâile ronţăieli. Zgomotul se înteţeşte, şi acum sunt multe picioruşe care calcă mărunt. Subit, lanternele îşi fulgeră lumina, iar noi izbim cu toţii în grămada neagră care se împrăştie chirăind în toate direcţiile. Suntem mulţumiţi de succes. Adunăm cu sapele resturile de şobolani, le aruncăm peste marginea tranşeei şi ne punem din nou la pândă.

Încă de câteva ori ne reuşeşte lovitura. După aceea, însă, şobolanii încep să bage de seamă sau au mirosit sângele. Nu se mai întorc. Totuşi, a doua zi, fărâmiturile de pâine de pe jos au dispărut.

În sectorul vecin, şobolanii au atacat doi motani mari şi un câine, i-au muşcat, i-au omorât şi i-au mâncat.

 

*

 

A doua zi, ni se distribuie brânză de Olanda. Fiecare primeşte aproape un sfert de calup. Asta e pe de o parte bine, pentru că Olanda e o brânză delicioasă — dar pe de altă parte e semn rău, deoarece până acum, de câte ori ni s-au dat calupuri de-acestea cu coaja roşie, ne-am aflat în preajma unor zile foarte grele. Bănuiala ni se întăreşte şi mai mult când primim şi rachiu. Deocamdată îl bem; dar prea bine nu ne simţim.

În cursul zilei împuşcăm pe întrecute şobolani şi tăiem frunză la câini. Proviziile de cartuşe şi de grenade de mână ne sunt sporite. Baionetele le revizuim noi înşine. Căci sunt unele care, pe partea neascuţită, au dinţi de fierăstrău. Când cei de dincolo prind pe vreunul cu aşa ceva, îl lichidează pe loc. În sectorul vecin au fost găsiţi oameni de-ai noştri, cărora li s-au tăiat nasurile şi li s-au scos ochii cu aceste baionete-fierăstraie. După aceea gura şi nasul le-au fost umplute cu talaş şi oamenii au murit sufocaţi.

Câţiva recruţi mai au baionete de felul acesta; le îndepărtăm şi le dăm altele în loc.

E drept că baioneta a pierdut din importanţă. La atac e acum uneori moda de a se înainta numai cu grenade de mână şi cu sapele. Sapa tăioasă e o armă mai uşoară şi mai funcţională; nu numai c-o poţi înfige sub bărbie, dar ai şi posibilitatea de-a lovi cu ea, şi anume cu mai multă eficacitate; îndeosebi când nimereşti pieziş între umăr şi gât, poţi spinteca lesne până la piept. Baioneta, în schimb, rămâne uneori înfiptă, şi atunci eşti nevoit să-l loveşti pe celălalt cu putere în burtă ca s-o scoţi; între timp te pomeneşti uneori tu însuţi străpuns de o baionetă. Ba, câteodată, se întâmplă ca baioneta să se şi înţepenească.

Noaptea ni se semnalizează lansare de gaze. Aşteptăm atacul şi stăm eu măştile pregătite, gata să ni le smulgem de pe faţă în clipa când se va ivi prima umbră.

Se crapă de zi fără să se fi întâmplat ceva. Mereu uruitul ucigător de nervi — convoaie, convoaie, camioane, camioane — ce-or fi concentrând? Artileria noastră scuipă obuze peste obuze în direcţia aceea, dar uruitul nu se curmă, uruitul nu se curmă...

Avem feţele obosite şi ne ferim să ne uităm unii la alţii.

— O să fie ca la Somme; acolo am avut după aceea şapte zile şi şapte nopţi de bombardament neîntrerupt, zice Kart posac.

I-a pierit umorul de când suntem aici, şi asta-i rău, căci Kat e o deşcă a frontului şi are mirosul fin. Numai Tjaden e voios; se bucură de porţiile mari şi de romul ce-l primim; ba e chiar de părere c-o să ne întoarcem tot atât de nesupăraţi cum am venit şi că n-o să se întâmple absolut nimic.

Aproape că aşa s-ar şi părea. Trece o zi după alta.

Stau noaptea în pâlnie, în post de ascultare. Deasupra mea, fuzeele şi umbrelele luminoase se înalţă şi coboară. Sunt cu ochii în patru, încordat; inima îmi bate ca un ciocan. Tot timpul mă uit la ceasornicul cu cadran luminos; arătătoarele nu vor să înainteze. Somnul mi se lasă pe pleoape; îmi mişc în cizme degetele de la picioare, ca să rămân treaz. Nu se întâmplă nimic până când îmi vine schimbul — numai uruitul de roţi, dincolo. Încetul cu încetul ne liniştim şi jucăm toată vremea scat şi maus{2}. Poate avem noroc.

Ziua, cerul e plin de baloane captive. Se zvoneşte că ăi de dincolo vor aduce şi aici tancuri şi aviaţie