*

Ne trezim în toiul nopţii. Pământul huruie. Greu bombardament e îndreptat asupra noastră. Ne tupilăm prin colţuri. Distingem proiectilele de toate calibrele.

Fiecare se îngrijeşte de efectele sale şi se asigură din minut în minut că le are la-ndemână. Adăpostul de sub pământ se cutremură; noaptea e numai muget şi trăsnet. În scăpările de-o clipă, ne uităm unii la alţii şi scuturăm capetele cu feţe palide şi buze încleştate.

Fiecare simte cum proiectilele grele sfârtecă parapetul tranşeei, cum răscolesc pereţii şi zdruncină cel mai înalt rând al blocurilor de beton. Deosebim izbitura mai surdă şi mai sălbatică, asemănătoare cu lovitura de labă a unei fiare dezlănţuite, când obuzul loveşte tranşeea în plin. Dimineaţa, câţiva recruţi sunt verzi la faţă şi vomită. Nu sunt încă deprinşi.

Încet-încet se prelinge în adăpostul din adâncuri o lumină dezgustător de cenuşie, făcând să pălească fulgerele exploziilor. E dimineaţă. În focul de artilerie se amestecă acum şi mine percutante. Sunt cele mai turbate zguduituri ce s-au pomenit vreodată. În locul unde se prăvălesc fac masacru.

Schimburile pornesc afară, observatorii se întorc împleticindu-se, stropiţi cu noroi, tremurând. Unul se întinde mut într-un colţ şi mănâncă; altul, un rezervist, plânge cu hohote: de două ori a zburat peste parapet din pricina presiunii de aer a exploziilor, fără să se aleagă cu nimic altceva decât cu un şoc nervos.

Recruţii se uită la el. Asemenea lucruri sunt grozav de molipsitoare; trebuie să fim cu băgare de seamă, căci vedem buze care au început să pâlpâie. Bine că se face ziuă; poate că atacul va începe înainte de amiază.

Focul nu slăbeşte de fel. Obuzele cad şi în spatele nostru. Cât poţi vedea cu ochii ţâşnesc arteziene de glod şi de fier. Bombardamentul acoperă o întindere foarte mare.

Atacul nu se dezlănţuie, dar focul continuă. Încetul cu încetul asurzim. Nu mai vorbeşte aproape nimeni. Nici nu ne-am putea înţelege.

Tranşeea noastră e ca şi dispărută. În multe locuri nu e mai înaltă de o jumătate de metru şi-i toată ciuruită de găuri, pâlnii şi mormane de pământ. Drept în faţa adăpostului nostru explodează un obuz. Imediat se face întuneric. Suntem îngropaţi şi trebuie să ne dezgropăm. După un ceas, ieşirea e iarăşi liberă, iar noi suntem ceva mai calmi, pentru că am avut de lucru.

Comandantul companiei vine la noi şi ne anunţă că două adăposturi au pierit. Recruţii se liniştesc când îl văd. Şi comandantul ne mai spune că deseară se va face o încercare de a se aduce mâncare.

Asta e o mângâiere. Nimeni nu s-a gândit la mâncare, afară de Tjaden. Acum însă se apropie iarăşi ceva din lumea de afară; dacă e vorba să se aducă alimente, înseamnă că nu-i chiar atât de grav, gândesc recruţii. Noi nu le spulberăm iluzia; ştim că hrana e tot atât de importantă ca muniţia şi că numai de aceea se face tot posibilul ca ea să ne fie adusă.

Încercarea dă însă greş. Porneşte altă echipă. Se întoarce şi ea. În cele din urmă, li se alătură şi Kat care pleacă, dar până şi el revine cu treaba nefăcută. Nimeni nu poate răzbi; nici coada unui câine nu-i destul de subţire ca să se poată strecura prin focul acesta.

Strângem cureaua şi mestecăm de trei ori mai mult fiecare îmbucătură. Totuşi nu ne săturăm; ne e o foame sălbatică. Eu îmi păstrez o coajă de pâine; miezul îl mănânc, iar coaja rămâne în raniţă; din când în când ronţăi puţin din ea.

*

Noaptea e insuportabilă. Nu putem dormi, holbăm ochii în beznă şi picotim. Tjaden regretă că am lăsat şobolanilor bucăţelele de pâine muşcate de ei. Trebuia să le păstrăm pentru noi. Acum le-am fi putut mânca. Ne lipseşte şi apa, dar încă nu atât de mult.

Spre dimineaţă, însă pe întuneric, se produce nelinişte. Prin deschizătura de la intrare năvăleşte o droaie de şobolani şi se caţără pe pereţi. Lanternele de buzunar luminează viermuiala. Toţi strigă, înjură şi lovesc. Este, după atâtea ceasuri, prilejul de a descărca toată furia şi disperarea, care s-au îngrămădit în noi. Feţele sunt crispate, braţele izbesc, şobolanii chiţăie, ne vine greu să ne oprim, era cât pe-aci să ne lovim unii de alţii.

Efortul ne-a istovit. Ne lungim şi aşteptăm din nou. Mare mirare că în adăpostul nostru n-avem încă pierderi. E una din puţinele cazemate care mai rezistă.

Un subofiţer se iveşte de-a buşilea; are o pâine la subsuoară. Trei oameni au reuşit să se strecoare în puterea nopţii şi să aducă o mână de provizii. Ei au raportat că bombardamentul continuă cu aceeaşi violenţă formidabilă şi că se întinde până la poziţiile artileriei. E un mister de unde au atâtea tunuri cei de dincolo.

Trebuie să aşteptăm — să aşteptăm. La amiază se produce incidentul pe care l-am prevăzut tot timpul. Unul din recruţi are o criză. L-am observat de mult mişcându-şi dinţii neîncetat, strângându-şi şi încleştându-şi pumnii. Ochii aceştia holbaţi înnebuniţi, îi cunoşteam prea bine. În ultimele ceasuri băiatul se liniştise numai în aparenţă: se prăbuşise în el însuşi ca un copac putred.

Acum se ridică, se târăşte nebăgat în seamă prin încăpere, se opreşte un moment şi dă să se furişeze spre ieşire. Mă sucesc spre el şi-l întreb:

— Încotro?

— Mă întorc numaidecât, îmi răspunde, voind să treacă pe lângă mine.

— Mai stai puţin, că focul a început să se domolească.

Recrutul trage cu urechea; privirea i se limpezeşte o clipă. Apoi, însă, devine din nou tulbure; ochii îi sticlesc ca ai unui câine turbat. Tace şi mă dă la o parte.

— Un moment, camarade! strig la el.

Kat devine atent. În clipa în care recrutul mă înghionteşte, Kat îl înşfacă şi-l ţinem amândoi. Dar pe dată el începe să se zbată:

— Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să ies, vreau să plec de-aici!

Nu ascultă de nimic şi loveşte în jur; gura îi e umedă şi stropeşte cuvintele, vorbe fără şir, pe jumătate înghiţite. E un acces de teamă — teama de adăpost: are senzaţia că se va înăbuşi şi nu-i mânat decât de un singur imbold: să iasă. Dacă l-am lăsa,