Deoarece e cu desăvârşire sălbăticit şi ochii au şi început să i se dea peste cap, n-avem încotro: trebuie să-l batem ca să-şi revină. O facem repede şi fără milă, reuşind să-l potolim măcar pentru moment. Ceilalţi au pălit privind: să sperăm că lecţia îi va învăţa minte. Bombardamentul acesta bezmetic e mai presus de puterile nefericiţilor de lângă noi: de la centrul de recrutare au nimerit într-un haos, care şi unui om în vârstă i-ar putea scoate peri albi.

Aerul sufocant ne cade şi mai rău pe nervi după incidentul acesta. Zăcem parcă în propriul nostru mormânt, aşteptând doar să fim acoperiţi de pământ.

Deodată, ceva bubuie şi trăsneşte înfricoşător; cazemata pârâie din toate încheieturile sub un obuz, din fericire mai uşor, căruia stâlpii de beton i-au rezistat. E o bubuitură metalică, înfiorătoare; pereţii se clatină, în jurul nostru zboară armele, căştile, pământ, noroi şi pulbere. Fum de pucioasă pătrunde de afară. Dacă nu ne aflam în adăpostul acesta solid, ci într-unul din cele uşoare, cum se fac acum, în clipa asta n-ar mai fi fost nimeni în viaţă.

Dar şi aşa, efectul e destul de afurisit. Recrutul de adineauri are un nou acces de furie şi alţi doi i se alătură. Unul din ei scapă şi o rupe la fugă. Avem de furcă totuşi cu cei rămaşi. Eu mă reped după fugar, întrebându-mă dacă e nimerit să-l împuşc în picioare; în aceeaşi clipă, ţiuie ceva, mă arunc la pământ şi, când mă ridic, peretele tranşeei e căptuşit cu schije fierbinţi, bucăţi de carne şi zdrenţe de uniformă. Mă târăsc înapoi.

Primul recrut pare a fi înnebunit de-a binelea. Se izbeşte cu capul ca un berbec de perete, ori de câte ori i se dă drumul. La noapte va trebui să încercăm să-l transportăm la liniile dinapoi. Deocamdată îl legăm, dar în aşa fel ca la atac să-i putem da numaidecât drumul.

Kat propune să jucăm cărţi... Ce să facem? Poate că aşa ne va fi mai uşor. Dar nu izbutim; ciulim urechile la fiecare explozie mai apropiată şi greşim la număratul levatelor sau nu răspundem la culoare. Trebuie să ne lăsăm păgubaşi. Stăm ca într-un cazan care duduie îngrozitor pentru că e lovit din toate părţile.

Încă o noapte. Suntem acum năuciţi de încordare. O încordare mortală, care ne zgârâie măduva spinării ca un cuţit cu tăişul ştirb. Picioarele nu ne mai ţin, mâinile ne tremură, trupul e o pieliţă subţire peste o nebunie anevoie stăpânită, peste un urlet fără de sfârşit, care stă să izbucnească din noi. Nu mai avem carne şi muşchi, nu ne mai putem privi, suntem îngroziţi ca de ceva fără înţeles. Şi atunci ne încleştăm buzele — o să treacă — o să treacă — poate c-o să scăpăm.

*

Subit, exploziile de obuze din preajma noastră încetează. Bombardamentul continuă, dar e îndreptat acum asupra poziţiilor din spate; tranşeea noastră e liberă. Luăm grenadele de mână, le aruncăm în faţa tranşeei şi sărim afară. Focul concentric a încetat, dar avem în schimb îndărătul nostru foc de baraj. Atacul a sosit.

Nimeni n-ar crede că în pustiul acesta răvăşit ar mai putea fi oameni; dar acum răsar pretutindeni din tranşee căşti de oţel, iar la cincizeci de metri de noi a şi fost aşezată o mitralieră care începe imediat să ţăcăne.

Reţelele de sârmă ghimpată sunt sfârtecate. Totuşi, mai pot stăvili într-o măsură oarecare. Vedem trupele de asalt apropiindu-se. Artileria noastră trage de zor. Mitralierele pârâie, puştile trosnesc. Cei de dincolo îşi croiesc drum. Haie şi Kropp încep cu grenadele de mână. Aruncă una după alta, cât pot de repede; le sunt înmânate cu inelele desfăcute. Haie aruncă la şaizeci de metri, Kropp la cincizeci, asta-i bine stabilit şi de cea mai mare importanţă. Cât timp se află în pas alergător, cei de dincolo nu pot face mai nimic, decât numai când ajung la treizeci de metri.

Recunoaştem feţele crispate, căştile turtite: sunt francezi. Au ajuns la rămăşiţele reţelei de sârmă şi au de pe acum pierderi vizibile. Un şir întreg e culcat la pământ de mitraliera de lângă noi; după aceea avem o serie de rateuri la armele de foc şi ei se apropie.

Văd pe unul dintre ei prăbuşindu-se într-o capcană, cu faţa în sus. Corpul i se face mototol, mâinile rămân agăţate de parcă ar vrea să se închine. Apoi trupul cade lat şi numai mâinile retezate de gloanţe, cu cioturile braţelor, atârnă de sârmă.

În clipa când ne retragem, se înalţă de la pământ trei capete. Sub una din căşti, o bărbuţă neagră şi doi ochi îndreptaţi ţintă asupra mea. Ridic mâna, dar nu pot arunca grenada sub privirea acestor ochi ciudaţi; într-o clipă de sminteală, întreaga bătălie se învârteşte ca un circ în jurul meu, în jurul acestor doi ochi care sunt singurii în nemişcare; apoi capul se saltă puţin, văd o mână, o mişcare — şi grenada mea zboară într-acolo, drept la mijloc.

Fugim înapoi; aşezăm capcane în tranşee şi lăsăm grenade de mână, cu inelele desfăcute, în urma noastră, ca să ne asigure în retragere explozii după explozii. Din poziţia următoare trag mitralierele.

Ne-am transformat în fiare. Nu luptăm; ne apărăm doar, ca să nu fim nimiciţi. Nu aruncăm grenadele împotriva oamenilor — ce ştim noi în asemenea momente de astfel de lucruri? De dincolo, cu mâini şi cu căşti, ne fugăreşte moartea; după trei zile putem să-i vedem pentru întâia oară faţa; după trei zile putem, pentru întâia oară, să ne apărăm contra ei; suntem cuprinşi de o furie nebună, nu mai aşteptăm neputincioşi pe eşafod, putem distruge şi ucide ca să ne salvăm — ca să ne salvăm şi să ne răzbunăm.

Ne ghemuim îndărătul fiecărui colţ, îndărătul fiecărui par al reţelei de sârmă ghimpată, şi aruncăm mănunchiuri de explozii la picioarele celor care vin, înainte de a fugi mai departe. Detunăturile grenadelor de mână ne oţelesc braţele, picioarele; chirciţi, ca pisicile alergăm, învăluiţi de talazul acesta care ne poartă, care ne sălbăticeşte, care face din noi tâlhari de drumul mare, ucigaşi, diavoli dacă vreţi; talazul acesta care ne înmulţeşte puterile în toiul fricii,