Tranşeele din prima linie sunt lăsate în părăsire. Dar mai pot fi ele numite tranşee? Sunt ciuruite, spârcuite — n-au mai rămas decât frânturi, gropi legate între ele prin galerii, cuiburi de pâlnii, atât şi nimic mai mult. Însă pierderile celor de dincolo se amplifică. Nu s-au aşteptat la atâta rezistenţă.

*

Se apropie ceasul amiezii. Soarele dogoreşte; nouă ne pică sudoarea în ochi; o ştergem cu mâneca şi uneori e amestecată cu sânge. Apare prima tranşee, ceva mai bine păstrată. E înţesată şi gata pentru contraatac; în ea găsim adăpost. Artileria noastră deschide foc nimicitor şi stăvileşte înaintarea.

Liniile din spatele nostru stau pironite. Nu pot înainta. Atacul e spulberat de artileria germană. Stăm la pândă. Bombardamentul sare la o sută de metri mai departe şi putem porni din nou înainte. Lângă mine i se retează unui fruntaş capul. Omul mai aleargă câţiva paşi, în vreme ce sângele îi ţâşneşte din gâtlej ca o fântână arteziană.

Nu ajungem la lupte corp la corp; cei de dincolo trebuie să se retragă. Dăm din nou peste resturile tranşeelor noastre şi trecem mai departe.

O, întoarcerile acestea! Ai ajuns la poziţiile de rezervă, mai apărate, ai vrea să te furişezi în ele, să dispari — şi trebuie să te întorci şi să intri din nou în iureşul urgiei. Dacă în clipele acestea n-am acţiona ca nişte automate, am rămâne pe loc, istoviţi, apatici. Dar suntem atraşi iarăşi înainte, fără pic de vlagă în noi şi totuşi înnebuniţi, sălbatici şi fioroşi, puşi pe ucidere, căci acum cei de dincolo ne sunt duşmani de moarte, puştile şi grenadele lor sunt îndreptate împotriva noastră; dacă nu-i distrugem noi, ne distrug ei!

Pământul negru, scurmat, mărunţit, pământul negru, care luceşte gras sub razele soarelui, e fundalul acţiunii fără preget a unor automate îndobitocite; gâfâitul nostru e zbârnâitul unui arc ce se destinde, buzele sunt uscate, capul e mai tulbure ca după o noapte de beţie cruntă — aşa pornim înainte, abia ţinându-ne pe picioare, iar în sufletele noastre sfâşiate, ciuruite, sfredeleşte chinuitor de insistent imaginea pământului brun, cu soarele unsuros, cu soldaţii morţi sau în spasme, care zac aici ca şi cum aşa ar fi firesc să fie, şi care ne apucă de picioare şi urlă când sărim peste ei.

Nu mai avem nici un simţământ unii pentru alţii, aproape că nu ne recunoaştem când vreunul trece în carne şi oase pe dinaintea privirii noastre rătăcite. Suntem nesimţitori, nişte morţi care, datorită unei scamatorii, a unei magii periculoase, mai pot alerga şi ucide.

Un tânăr francez rămâne în urmă, e ajuns, ridică mâinile, într-una mai ţine revolverul — nu se ştie dacă vrea să tragă sau să se predea — o lovitură de sapă îi spintecă obrazul. Altul vede asta şi încearcă să fugă; o baionetă îi şuieră în spate. El sare în sus şi, cu braţele desfăcute, cu gura larg deschisă în ţipăt, se prăbuşeşte înainte, iar în spinarea lui se bălăbăneşte baioneta. Un al treilea aruncă arma, se ghemuieşte pe jos cu mâinile la ochi. Acesta rămâne înapoi, împreună cu alţi câţiva prizonieri, ca să care răniţi.

Deodată, în acţiunea noastră de urmărire, ajungem la poziţiile duşmane.

Suntem atât de aproape de inamicii în retragere, încât reuşim să ajungem aproape în acelaşi timp cu ei. Datorită acestui fapt avem pierderi mici. O mitralieră chelălăie, dar e amuţită de o grenadă de mână. Oricum, cele câteva secunde au fost de ajuns ca să prilejuiască alor noştri cinci răni în burtă. Cu patul puştii, Kat face piftie din faţa unui servant al mitralierei, rămas teafăr. Pe ceilalţi îi înjunghiem mai înainte ca ei să poată scoate grenadele de mână. Apoi bem însetaţi apa de răcire din mitralieră.

Pretutindeni clămpănesc cleşti care taie sârma, pocnesc scânduri peste reţele, iar noi sărim prin intrările înguste în tranşee. Haie înfige sapa în gâtul unui francez uriaş şi aruncă prima grenadă; câteva secunde ne tupilăm în dosul unui parapet, apoi porţiunea în linie dreaptă a tranşeei din faţa noastră rămâne goală. Oblic peste colţ şuieră grenada următoare şi ne croieşte drum; pe când fugim, cad în tranşee încărcături întregi; pământul se scutură, duduie, fumegă şi scânceşte; ne poticnim de zdrenţe alunecoase de carne, de trupuri moi; eu mă prăbuşesc într-o burtă despicată peste care e aşezat un chipiu ofiţeresc, curat, nou-nouţ.

Bătălia conteneşte. Contactul cu inamicul se pierde. Întrucât aici nu ne vom putea menţine, ne retragem sub ocrotirea focului de artilerie în poziţiile noastre dinainte. Nici nu ne dăm bine seama cum, în zorul cel mare, înainte de a ne cărăbăni, am izbutit să ne mai aruncăm în tranşeele din apropiere şi să punem mâna pe cât am putut, mai ales pe cutiile cu conserve de carne şi cu unt.

Ajungem teferi. Pentru moment, din cealaltă parte nu se mai dă alt atac. Mai bine de o oră stăm lungiţi, gâfâind, şi ne odihnim fără ca vreunul să scoată o vorbă. Suntem atât de sleiţi de puteri că, deşi ne e o foame cumplită, nici nu ne gândim la conserve. Abia încetul cu încetul redevenim ceva asemănător cu oamenii.

Conservele de carne ale celor de dincolo sunt vestite pe tot frontul. Ele sunt uneori chiar motivul principal al unui atac prin surprindere din partea noastră, căci hrana de la noi e îndeobşte proastă; ne e veşnic foame.

În total, am şterpelit cinci cutii. Oamenii de dincolo sunt hrăniţi excepţional; o duc ca în rai, faţă de noi, flămânziţii, cu pârlita noastră de marmeladă de sfeclă; la ei, carnea e pe toate drumurile, n-au decât să întindă mâna. Haie a mai înhăţat şi o franzelă subţire, franţuzească, şi şi-a vârât-o sub centură, ca pe o sapă. Într-un colţ, franzela e puţin mânjită de sânge, dar n-ai decât să tai bucăţica asta, şi gata.

Mare noroc că ne-a picat tocmai acum ceva bun de mâncat; vom mai avea nevoie de forţele noastre. A te sătura e tot atât de important ca o tranşee solidă; de aceea suntem atât