Tjaden a capturat şi două bidoane de coniac. Le trecem din mână în mână.

*

Începe reculegerea de seară.

Se înnoptează şi din pâlnii suie aburi. S-ar zice că toate aceste găuri sunt pline de taine fantomatice. Aburul alb se târăşte cu sfială, înainte de a cuteza să treacă pesta marginea fiecărei pâlnii. Apoi se întinde în fâşii lungi din pâlnie în pâlnie.

E răcoare. Sunt în post şi caut să străpung bezna cu ochii. Mi-e inima leşuită, ca totdeauna după un atac, şi de aceea îmi vine greu să stau singur cu gândurile mele. Nu sunt gânduri propriu-zise; sunt amintiri care mă copleşesc în sfârşeala de acum şi-mi dau o stare de spirit ciudată.

Umbrelele luminoase se înalţă spre cer — şi în mintea mea apare un tablou. Seară de vară. Mă aflu în gangul boltit al catedralei, privind la tufişurile înalte de trandafiri, înflorite în mijlocul micii grădini episcopale, unde sunt îngropaţi canonicii. De jur împrejur, se înşiruie statui ce împodobesc locurile de popas ale călugărilor când se roagă. Nimeni nu-i de faţă — o linişte nesfârşită a cuprins acest pătrat înflorit; soarele străluceşte cald pe lespezile groase, cenuşii; pun mâna pe ele şi le simt căldura. Deasupra colţului din dreapta al acoperişului de şindrilă se înalţă, în albastrul mat şi moale al serii, turnul verde al catedralei. Între micii stâlpi însoriţi ai gangurilor boltite ce înconjoară grădina, stăruie întunericul răcoros, pe care-l au numai bisericile, iar eu mă aflu acolo şi visez că la douăzeci de ani voi cunoaşte toate acele lucruri tulburătoare care vin de la femei.

Tabloul e uluitor de aproape, mai că mă atinge înainte de a se mistui în fulgerarea următoarei rachete luminoase.

Înşfac arma şi mi-o îndrept pe umăr. Ţeava e jilavă; o strâng bine în mână şi mărunţesc umezeala cu degetele.

Între luncile dindărătul oraşului nostru, se înalţă, lângă o gârlă, un şir de plopi bătrâni. Se vedeau de departe şi, măcar că nu se aflau decât pe un singur mal, li se zicea aleea plopilor. Îi îndrăgisem încă de pe vremea când eram doar nişte prichindei; ne atrăgeau în chip inexplicabil; zile întregi stăteam lângă ei, ascultându-le foşnetul lin. Şedeam sub frunzişul lor pe mal, cu picioarele spânzurate în vălureţele reci şi limpezi ale gârlei. Mireasma curată a apei şi susurul vântului din plopi ne stăpâneau închipuirea. Îi iubeam nespus şi imaginea acelor zile face ca şi azi, înainte de a mi se şterge din minte, să-mi bată inima mai tare.

E ciudat că toate amintirile care ne revin au două însuşiri. Sunt totdeauna învăluite în tăcere — asta e şi puterea lor — şi, chiar dacă în realitate n-au fost la fel de tăcute, nouă ni se pare că au fost. Sunt năluciri fără glas, care vorbesc cu priviri şi gesturi discrete şi mute — şi tăcerea lor e atât de zguduitoare, încât mă sileşte acum să mă apuc de mânecă şi să strâng arma cu putere, ca să nu mă las furat de tulburare şi de ispita în care trupul meu ar vrea să se topească şi să piară, domol, trecând spre forţele mute dinapoia lucrurilor.

Iar dacă sunt atât de tăcute e pentru că ne par atât de neînţelese. Pe front nu există tăcere, şi vuietul lui obsedant ajunge atât de departe încât nu scăpăm niciodată de el. Chiar în taberele şi cantonamentele dinapoi, zumzetul şi duduitul surd al bombardamentelor ne ţiuie veşnic în urechi. Nu ajungem niciodată într-un loc destul de depărtat, ca să nu le mai auzim. Zilele acestea, însă, au fost de-a dreptul de nesuportat.

Tăcerea e pricina pentru care icoanele trecutului nu ne stârnesc atât de mult dorinţe, cât tristeţe — un dor uriaş, negrăit. Toate aceste imagini au trăit cândva, aievea, dar nu se vor mai întoarce niciodată. Au pierit, sunt dintr-o altă lume, o lume care pentru noi nu mai există. În cazărmi, treziseră în sufletele noastre un clocot sălbatic, răzvrătit, pentru că acolo fuseseră încă legate de noi, iar noi mai depindeam de ele, după cum şi ele depindeau de noi, chiar dacă împrejurările ne despărţiseră. Acolo, imaginile acestea se înfiripau din cântecele ostăşeşti pe care le cântam când, între trandafiriul zorilor şi siluetele negre ale pădurilor, porneam în marş, la instrucţie, pe câmp; erau amintiri impetuoase, care se găseau în noi şi izvorau din noi.

Aici însă, în tranşee, le-am pierdut. Nu se mai deşteaptă în inimile noastre; suntem morţi, iar amintirile se profilează undeva departe în zare, sunt năluciri, un miraj bizar care ne amăgeşte, de care ne temem şi pe care-l îndrăgim fără speranţă. E puternică amăgirea aceasta, şi tot atât de puternică este şi setea noastră de ea, dar e inaccesibilă şi ştim prea bine că e tot atât de inutilă ca nădejdea de a deveni general.

Şi, chiar dacă acest peisaj al tinereţii noastre ne-ar mai fi redat cumva, prea puţini dintre noi am şti ce să facem cu el. Efluviile delicate şi tainice, care circulau între el şi noi, nu pot reînvia. Ne-am afla în acest peisaj şi ne-am plimba prin el; ne-am aminti, l-am iubi şi ne-am înduioşa în faţa lui. Dar ar fi la fel ca atunci când cădem pe gânduri în faţa fotografiei unui camarad mort: sunt trăsăturile lui, e faţa lui, şi zilele pe care le-am petrecut cu dânsul retrăiesc o viaţă amăgitoare în amintirea noastră; şi, totuşi, nu mai e el.

N-am mai putea fi legaţi de acest peisaj al tinereţii noastre, aşa cum am fost cândva. Fiindcă nu conştiinţa frumuseţii şi atmosferei lui ne-a atras atunci, ci convieţuirea, acel sentiment de comuniune, de înfrăţire cu toate lucrurile şi întâmplările vieţii noastre, care ne demarca şi ne făcea totdeauna oarecum neînţeleasă lumea părinţilor noştri — pentru că într-un fel eram mereu afectuos ataşaţi de el, integraţi în el, şi cele mai mici lucruri ne călăuzeau, în cele din urmă, spre căile infinitului. Poate că era doar privilegiul tinereţii noastre — nu vedeam încă împrejmuiri şi nu admiteam nicăieri un sfârşit; aveam în noi aşteptarea sângelui, care se contopea cu zilele noastre.

Astăzi ne-am plimba în peisajul tinereţii, ca