nişte călători. Suntem hărţuiţi de evenimente; am învăţat să găsim diferenţele, întocmai ca neguţătorii şi necesităţile, întocmai ca măcelarii. Nu mai suntem lipsiţi de griji: am devenit înspăimântător de nepăsători. Ne-am găsi în mijlocul peisajului; dar l-am trăi oare?

Suntem părăsiţi, ca nişte copii şi încercaţi, ca oamenii bătrâni. Suntem vulgari şi trişti şi superficiali — mi se pare că suntem pierduţi.

 

*

 

Mâinile mi se răcesc şi pielea se înfioară; cu toate astea, noaptea e caldă. Numai ceaţa e rece, ceaţa neliniştitoare, care se lipeşte de morţii din preajma noastră şi suge ultima picătură de viaţă din ei. Mâine vor fi palizi şi verzi, iar sângele lor închegat şi negru.

Umbrelele luminoase continuă să suie pe cer, aruncându-şi razele nemiloase asupra decorului împietrit din jur, plin de cratere şi de lumină îngheţată ca a lunii. Sângele de sub pielea mea îmi învârtejeşte gândurile, învăluindu-le în teamă şi nelinişte. Şi ele îşi pierd cumpătul şi încep să tremure, vor căldură şi viaţă. Gândurile nu pot trăi fără mângâiere şi amăgire; se încâlcesc în faţa deznădejdei.

Aud clămpănit de vase de bucătărie şi mă cuprinde pe dată o poftă cumplită de mâncare caldă; ştiu că mi-ar face bine şi m-ar linişti. Cu greu, mă silesc să aştept până ce-mi vine schimbul.

După aceea, mă întorc în adăpost şi găsesc o cană cu arpacaş. E gătit cu grăsime multă şi gustos; îl mănânc pe-ndelete. Dar rămân tăcut, deşi ceilalţi sunt mai bine dispuşi, pentru că bombardamentul a amuţit.

 

*

 

Zilele trec şi fiecare ceas e neverosimil şi totuşi firesc. Atacurile alternează cu contraatacuri şi, pe câmpul dintre tranşee, ciuruit de pâlnii, se îngrămădesc cu încetul tot mai mulţi morţi. Pe răniţii care nu sunt prea departe de noi îi putem ridica în majoritatea cazurilor. Unii însă trebuie să zacă multă vreme — şi-i auzim murind.

Pe unul îl căutăm zadarnic două zile în şir. Bănuim că e întins pe burtă şi că nu se poate suci; altfel este inexplicabil de ce nu-l găsim; căci numai când cineva strigă cu gura lipită de pământ e greu să se determine direcţia de unde vin strigătele.

Are, desigur, o rană păcătoasă, una din rănile acelea afurisite, care nu sunt destul de grave ca să slăbească trupul atât de repede încât rănitul să se stingă pe jumătate ameţit, şi nici destul de uşoare, ca să poată suporta durerile, cu speranţa că se va lecui. Kat e de părere că omul căutat de noi are sau bazinul sfărâmat, sau o rană în şira spinării. La piept nu poate fi rănit, căci n-ar avea atâta putere să strige, iar dacă rana ar fi în altă parte l-am vedea mişcându-se.

Cu încetul, glasul îi răguşeşte. Şi glasul acesta are un sunet atât de dureros că poate veni de oriunde. În prima noapte ies de trei ori din tranşee oameni de la noi. Dar de îndată ce-şi închipuie că au nimerit direcţia şi se târăsc într-acolo, glasul — când îl aud din nou — e cu totul în altă parte.

Până în zori căutăm zadarnic. Ziua cercetăm câmpul cu binoclul; nu descoperim nimic. A doua zi, strigătele omului slăbesc; se simte că buzele şi gura i s-au uscat.

Comandantul companiei a făgăduit o permisie specială, şi trei zile pe deasupra, aceluia care-l va găsi. E un stimulent puternic, dar noi am face şi altminteri tot ce e cu putinţă, căci ţipetele sunt oribile. Kat şi Kropp se duc o dată şi după amiază. Cu ocazia asta, lui Albert un glonte îi loveşte sfârcul unei urechi. Şi tot degeaba; se întorc cu mâinile goale.

Ce-i mai ciudat e că înţelegem tot ce strigă. La început a strigat numai „ajutor”; în a doua noapte are probabil febră şi vorbeşte cu soţia şi copiii săi; auzim de repetate ori, numele Elise. Azi plânge, doar. Seara, glasul se stinge într-un fel de cârâit. Noaptea însă geme încă, încetişor. Îl auzim atât de bine, pentru că vântul bate înspre tranşeea noastră. Dimineaţa, când credem că şi-a dat de mult sufletul, pătrunde încă o dată până la noi o horcăitură gâlgâită.

Zilele sunt dogoritoare şi morţii stau neîngropaţi. Nu-i putem ridica pe toţi; nu ştim unde să-i ducem. Îi îngroapă obuzele. Unora li se umflă burţile ca nişte baloane. Şi ele fâşâie, râgâie şi zvâcnesc. Gazele colcăie încă pe dinăuntru.

Cerul e albastru şi fără nori. Seara se face zăduf şi căldura se înalţă din pământ. Când vântul suflă spre noi, aduce miros greu de sânge, dezgustător de dulceag, răsufletul acela de moarte al pâlniilor, care pare un amestec de cloroform şi putrefacţie, şi ne pricinuieşte ameţeli şi vărsături.

 

*

 

Nopţile se liniştesc şi începe goana după inelele de aramă ale grenadelor şi după umbrelele de mătase ale rachetelor franceze. De ce sunt atât de căutate inelele grenadelor, n-ar putea nimeni să spună. Colecţionarii declară doar, laconic, că sunt preţioase. Unii duc cu ei, atunci când pornim înapoi, atât de multe, că umblă gheboşaţi şi abia ţinându-se pe picioare.

Haie, cel puţin, dă un motiv: vrea să le trimită logodnicei lui, ca înlocuitoare de jartiere. Asta, bineînţeles, dezlănţuie o ilaritate uriaşă în rândurile frizonilor; se bat pe genunchi: Tii, ce glumă, fir-ar să fie; năzdrăvanul de Haie e un şmecher de n-are pereche. Îndeosebi Tjaden nu-şi mai vine în fire; ţine în mână inelul cel mai mare şi-şi trece mereu piciorul printr-însul, ca să arate cât loc mai rămâne:

— Măi Haie, măi! Dar aia a ta trebuie să aibă nişte pulpe... nişte pulpe...

Şi, în gând, se urcă ceva mai sus:

— ...ba are desigur şi un... ca... ca de elefant!

Nu se mai satură:

— Cu asta aş vrea să joc odată fripta pe furate, al dracului să fiu dacă te mint!

Haie e radios că logodnica lui are asemenea succes şi declară mulţumit de sine şi lapidar:

— Da, e mişto!

Umbrelele de mătase pot fi folosite mai practic. Din trei sau patru iese o bluză, după mărimea pieptului. Kropp şi cu mine le întrebuinţăm ca batiste. Ceilalţi le trimit acasă. Dacă femeile ar şti cu câte primejdii se adună uneori aceste zdrenţe subţiri, ar da spaima în ele. Kat îl surprinde pe Tjaden în momentul când, foarte liniştit, încearcă