O dimineaţă întreagă, doi fluturi se zbenguiesc în faţa tranşeei noastre. Sunt galbeni şi au puncte roşii pe aripile de culoarea lămâii. Cum de s-or fi rătăcit până aici? Cât vezi cu ochii, nu e nici o buruiană şi nici o floare. Se odihnesc pe dinţii unui craniu. Tot atât de nepăsătoare sunt şi păsărelele care s-au obişnuit de mult cu războiul. În fiecare dimineaţă se înalţă ciocârlii între cele două rânduri de tranşee. Acum un an erau câteva care au şi clocit, reuşind chiar să-şi crească puii.

Şobolanii ne dau acum pace în adăposturi. S-au mutat în faţa noastră — ştim şi de ce: acolo se îngraşă. Unde vedem unul, îl împuşcăm. Noaptea auzim din nou, dincolo, uruit de camioane. În cursul zilei, bombardamentul e normal, aşa că putem repara tranşeele. Avem şi distracţii; de ele au grijă aviatorii. Zi de zi, numeroase lupte au spectatorii lor.

Avioanele de luptă nu ne supără, însă pe cele de observaţie le urâm de moarte, fiindcă ele ne aduc focul de artilerie de dincolo. Câteva minute după ce-au apărut, plouă cu şrapnele şi obuze peste noi. Din pricina asta pierdem unsprezece oameni într-o singură zi; printre ei, cinci sanitari. Doi sunt atât de tocaţi, încât Tjaden spune că ar putea fi luaţi cu lingura de pe peretele tranşeei şi îngropaţi în gamelă. Altuia i s-a retezat pântecele, cu picioare cu tot. Îndoit pe piept, mort, stă aplecat peste marginea tranşeei; faţa îi e galbenă, de ceară, iar peste barba stufoasă îi arde încă ţigarea. Şi arde până ce i se stinge pe buze.

Deocamdată, îngrămădim morţii într-o pâlnie mare. Sunt până acum trei straturi unul peste altul.

*

Subit, tunurile încep să duduie din nou. Peste puţin ne aflăm iarăşi în încremenirea încordată a aşteptării inactive.

Atac, contraatac, lovitură, contralovitură — cuvinte ca oricare altele, şi totuşi cât înţeles au în ele! Pierdem mulţi oameni, mai ales recruţi. În sectorul nostru se aduc din nou rezerve. De astă dată, e unul din regimentele noi, aproape numai băieţi tineri din ultimele contingente mobilizate. N-au aproape nici o pregătire militară; numai teoretic au putut învăţa câte ceva înainte de a fi trimişi pe front. E adevărat că ştiu ce e o grenadă de mână, dar de adăposturi n-au habar; în tot cazul nu se pricep să le descopere; o ondulaţie a solului trebuie să aibă o înălţime de cel puţin o jumătate de metru ca să poată fi văzută de ei.

Deşi avem absolută nevoie de întăriri, recruţii ne dau mai multă bătaie de cap decât ajutor. Nu ştiu să se descurce în sectorul acesta greu atacat şi cad ca muştele. Războiul de poziţii din momentul de faţă cere cunoştinţe şi experienţă; trebuie să ai pricepere în legătură cu terenul; trebuie să percepi cu urechea tipul proiectilelor, zgomotele şi efectele lor; trebuie să poţi determina cu anticipaţie unde vor cădea, cum împrăştie mitraliile şi în ce fel poţi să te aperi.

Bineînţeles, băieţandrii din noile rezerve nu ştiu mai nimic despre toate astea. Sunt decimaţi pentru că abia pot deosebi un şrapnel de un obuz; sunt seceraţi pentru că ascultă înfricoşaţi urletul obuzelor mari, neprimejdioase, care cad departe îndărătul nostru, şi nu sesizează ţiuitul uşor şi fluierat al celor mici, care explodează deasupra noastră şi ne împroaşcă de sus. Se îngrămădesc ca oile, în loc să se împrăştie, şi până şi răniţii sunt împuşcaţi, ca iepurii, de către aviatori.

Feţele palide de napi, mâinile neputincios încleştate, vitejia jalnică a acestor bieţi căţeluşi, care totuşi pornesc şi atacă, a acestor bravi căţeluşi, care sunt atât de intimidaţi că nu îndrăznesc nici măcar să strige tare, iar atunci când cad, cu pieptul, cu burţile, cu braţele şi picioarele sfârtecate, scâncesc încet după mama lor şi încetează imediat, când se uită cineva la ei.

Feţele lor de mort, ascuţite şi cu tuleiele din barba abia mijită, au îngrozitoarea lipsă de expresie a copiilor defuncţi.

Ţi se pune un nod în gât, când îi priveşti cum se năpustesc şi aleargă şi cad. Ai vrea să le tragi o bătaie pentru că sunt atât de proşti, şi să-i iei în braţe şi să-i duci din locurile acestea unde n-au ce căuta. Poartă şi ei cizme, tunici şi pantaloni cenuşii; dar celor mai mulţi uniforma le e prea largă, li se bălăbăneşte pe corp; au umerii prea înguşti, trupurile prea firave; nu s-au găsit uniforme potrivite pentru asemenea măsuri de copii.

Fiecărui leat vechi îi revin cinci până la zece recruţi.

Un atac cu gaze, dezlănţuit prin surprindere, mătură pe mulţi. N-au ajuns încă să ghicească la ce trebuie să se aştepte. Găsim o întreagă tranşee plină de capete învineţite şi de buze negre. Într-o pâlnie, şi-au scos măştile prea curând; nu ştiau că gazele zăbovesc mai multă vreme la fund; văzând pe cei de sus fără măşti, şi le-au scos şi ei şi au înghiţit destul ca să-şi pârjolească plămânii. Starea lor e disperată; icnind, scuipând sânge şi sufocându-se, mor unii după alţii.

Într-o galerie de tranşee, mă pomenesc deodată nas în nas cu Himmelstoss. Ne ghemuim în acelaşi şanţ. Toţi aşteaptă, cu răsuflarea oprită, să înceapă atacul.

În clipa când ţâşnesc din tranşee, cu toate că sunt crispat de încordare, mă fulgeră un gând: unde e Himmelstoss? Sar repede înapoi în şanţ şi-l găsesc într-un colţ, cu o mică zgârietură de glonţ, făcând pe rănitul. Faţa îi e răvăşită, ca de om bătut. Are un acces de frică, fiindcă şi el e nou pe front. Dar mă înnebuneşte gândul că în clipa asta recruţii cei tineri sunt la atac, iar el e aici.

— Afară! mă zborşesc la el.

Nu se mişcă; numai buzele îi tremură şi mustaţa îi joacă.

— Afară! repet.

Himmelstoss îşi strânge picioarele sub el, se lipeşte de perete şi-şi arată colţii ca o javră.

Îl apuc de braţ şi vreau să-l salt cu anasâna în sus. El icneşte. Atunci nu-mi mai pot strunii nervii. Îl înhaţ de guler, îl scutur ca pe un sac, de-i zboară capul