— Afară, secătură! Vrei să tragi chiulul? Câine! Gâde!

Ochii lui Himmelstoss devin sticloşi. Îl lovesc cu capul de perete.

— Vită! îi strig, repezindu-i una în coaste. Porcule!

Şi-l împing din tranşee, cu capul înainte.

Un nou lanţ de trăgători de-ai noştri trece chiar atunci. Un locotenent e în mijlocul lor. Ne vede şi strigă:

— Înainte, înainte! Alipiţi-vă! Alipiţi-vă!

Şi ce n-a fost în stare cotonogeala mea a înfăptuit vorba asta. Himmelstoss a auzit glasul superiorului, se uită în jur şi, trezindu-se brusc, se alătură trăgătorilor.

Îl urmez şi-l văd sărind: este iarăşi aprigul Himmelstoss din cazarmă, ba chiar l-a întrecut pe locotenent şi e în fruntea tuturor.

Foc concentric, foc de baraj, perdea de foc, mine, gaze, tancuri, mitraliere, grenade de mână — vorbe, vorbe, dar ele cuprind toată groaza lumii.

Feţele noastre au făcut coajă, gândirea noastră e pustiită, suntem obosiţi de moarte; când începe atacul, unii trebuie loviţi cu pumnii ca să se trezească şi să meargă cu ceilalţi; ochii sunt injectaţi, mâinile zdrelite, genunchii sângerează, coatele au numai julituri.

Trec săptămâni — luni — ani? Sunt numai zile. Vedem timpul din preajma noastră pierind pe chipurile fără culoare ale muribunzilor, băgăm mâncare în noi, alergăm, zvârlim grenade, împuşcăm, ucidem; trândăvim în neştire, suntem bicisnici şi apatici, iar dacă ne mai ţine ceva în picioare e faptul că există alţii mai bicisnici, mai apatici, mai tembeli care ne privesc cu ochii holbaţi ca pe nişte zei, care au harul de a scăpa uneori de la moarte.

În puţinele ceasuri de acalmie, îi instruim şi pe ei:

— Vezi oala aia care se clatină? E o mină care se apropie! Stai pe loc, că de data asta trece dincolo. Dar dacă vine aşa, tunde-o, băiete! Se poate fugi din faţa unei mine.

Le ascuţim urechile, ca să cunoască zuruitul viclean al micilor proiectile care abia se pot auzi; vor trebui să le deosebească din mijlocul hărmălăii, ca şi cum ar fi un zumzet de ţânţar; îi învăţăm că sunt mai primejdioase decât cele mari, pe care le auzi cu mult înainte. Le arătăm cum să se ascundă de avioane, cum să facă pe morţii când suntem surprinşi de un atac, cum trebuie să mânuiască grenadele ca să explodeze cu o jumătate de secundă înainte de izbire; îi învăţăm să se arunce fulgerător în pâlnie, când vin obuze percutante; le demonstrăm cum se poate desfiinţa o întreagă tranşee cu ajutorul unui mănunchi de grenade de mână; le explicăm deosebirea dintre durata de explozie a grenadelor inamicului şi ale noastre; îi facem atenţi asupra sunetului bombelor cu gaze şi le arătăm toate tertipurile care-i pot ajuta să scape de la moarte.

Ei ne urmăresc cu atenţie, sunt ascultători — dar când urgia se dezlănţuie din nou se poartă totuşi, mai totdeauna, din pricina emoţiei, la fel de greşit ca înainte.

Haie Westhus e transportat cu spinarea zdrobită; la fiecare răsuflare plămânul iese din rană. Mai pot să-i strâng mâna.

— S-a zis cu mine, Paul! geme el şi de durere îşi muşcă braţul.

Vedem trăind oameni fără ţeastă; vedem alergând soldaţi cu amândouă picioarele retezate; se duc poticnit, pe cioturile în ţăndări, până la groapa cea mai apropiată; un fruntaş se târăşte doi kilometri pe mâini, trăgând după el genunchii zdrobiţi; altul pleacă la ambulanţă şi maţele îi curg peste mâinile care vor să le reţină; vedem oameni fără gură, fără fălci, fără obraz; găsim pe unul care, timp de două ceasuri, îşi strânge între dinţi artera braţului, ca să nu piardă tot sângele; soarele răsare, noaptea coboară, şrapnelele ţiuie, viaţa s-a sfârşit.

Însă bucăţica de pământ răscolită pe care ne aflăm a fost menţinută împotriva forţelor inamice mult mai numeroase, şi numai câteva sute de metri au fost cedate. Dar, pentru fiecare metru, socotim câte un mort.

*

Ne-a venit schimbul. Roţile se învârtesc sub noi, suntem posaci, şi când se aude strigătul: „Atenţiune — sârmă!”, ne lăsăm pe vine. A fost vară când am trecut pe aici, copacii erau încă verzi; dar acum par tomnatici, iar nopţile sunt sure şi umede. Camioanele se opresc, coborâm, grămadă pestriţă, un rest din multe nume. Pe lături — umbre negre — se află oameni care strigă numere de regimente, numere de companii. Şi la fiecare strigare se dezlipeşte câte o grămăjoară, o biată grămăjoară infimă de soldaţi palizi şi răpănoşi, o grămăjoară îngrozitor de mică, o rămăşiţă îngrozitor de mică.

Acum strigă cineva numărul companiei noastre; se aude că e glasul comandantului; aşadar a scăpat cu viaţă, are doar braţul în eşarfă. Ne ducem la el; recunosc pe Kat şi Albert. Ne aliniem, ne rezemăm unii de alţii şi ne privim.

Şi încă o dată, încă o dată auzim strigându-se numărul nostru. Poate să strige mult şi bine, nu se aude până în lazarete şi în pâlnii.

Încă o dată:

— Compania a doua la mine!

Şi apoi mai încet:

— Nimeni altul din compania a doua?

Glasul tace şi e cam răguşit când întreabă:

— Ăştia-s toţi?

Apoi ordonă:

— De la dreapta spre stânga, număraţi!

Dimineaţa e cenuşie, a fost vară când am plecat, şi eram o sută cincizeci de oameni. Acum ne e frig, e toamnă, frunzele foşnesc, glasurile flutură obosite: „Un' — doi — trei — patru”, iar la treizeci şi doi amuţesc.

Şi tăcerea se prelungeşte mult, până ce glasul întreabă:

— Încă cineva?

Şi aşteaptă şi zice apoi încet:

— Câte patru...

Şi totuşi se întrerupe şi nu poate spune decât: „Compania a doua...”, trudnic: „Compania a doua... pas de voie”.

O coloană — o coloană scurtă păşeşte în faptul zilei.

Treizeci şi doi de oameni.

VII

Ne trimit în spatele frontului, mai departe ca de obicei, la un centru de recrutare, pentru ca rândurile noastre să fie completate din nou. Compania noastră are nevoie de peste o sută de oameni.

Deocamdată, umblăm haihui, când n-avem instrucţie. După două zile vine şi Himmelstoss. I-a pierit piuitul de când a fost în tranşee. Ne propune să ne împăcăm. Eu sunt gata, căci l-am văzut dând o mână de ajutor când l-au transportat pe Haie Westhus cu spinarea zdrobită. Şi pentru că, pe lângă asta, vorbeşte ca un om cu scaun la cap, nu facem nazuri când ne pofteşte la