Dar se dă şi el pe brazdă, când Himmelstoss ne anunţă că va înlocui pe bucătarul care pleacă în concediu. Şi, ca dovadă, scoate din buzunar un kilogram de zahăr pentru noi şi o litră de unt pentru Tjaden personal. Ba se şi îngrijeşte ca în următoarele trei zile să fim detaşaţi la bucătărie, la curăţatul cartofilor şi napilor. Mâncarea ce ne-o serveşte acolo e excelentă, hrană ofiţerească. Aşa că, în clipa asta, avem iarăşi cele două lucruri care-i trebuie ostaşului ca să fie fericit: mâncare bună şi odihnă. În fond, când te gândeşti, destul de puţin. Acum câţiva ani ne-am fi dispreţuit grozav pentru aşa ceva. Acum, însă, suntem aproape mulţumiţi. Totul e obişnuinţă; chiar şi viaţa din tranşee.

Obişnuinţa aceasta este explicaţia că părem a uita atât de repede. Alaltăieri am fost în mijlocul pârjolului, astăzi vorbim prostii şi ne facem trebuşoarele în spatele frontului, mâine pornim din nou în prima linie. De fapt, nu uităm nimic. Câtă vreme suntem siliţi să ne facem veacul pe front, zilele trăite în tranşee, de îndată ce s-au scurt, cad la fund ca nişte pietroaie, pentru că sunt prea grele ca să ne putem gândi imediat la ele. Dacă am face-o, ne-ar omorî; căci de un lucru mi-am dat bine seama: groaza se poate îndura dacă faci pe niznaiul, — te ucide însă dacă te gândeşti la ea.

Întocmai cum devenim fiare, din clipa când intrăm în tranşee, pentru că asta e singura posibilitate de a trăi acolo, tot aşa devenim mucaliţi de duzină şi nişte puturoşi sadea, când trecem la odihnă. Nici nu s-ar putea altfel; e aproape o obligaţie. Vrem să trăim cu orice preţ; prin urmare nu-i cazul să ne împovărăm cu sentimente care sunt poate decorative în timp de pace, dar aici n-au ce căuta. Kemmerich e mort, Haie Westhus trage să moară, cu trupul lui Hans Kramer or să aibă de furcă în ziua de apoi ca să-l încleieze la loc din toate fărâmele în care l-a sfârtecat un obuz; Martens nu mai are picioare, Meyer e mort, Marx e mort, Beyer e mort, Hämmerling e mort, o sută douăzeci de oameni zac undeva, ciuruiţi de gloanţe... Afurisită afacere; dar ce ne mai priveşte pe noi? Noi trăim. Dacă i-am putea salva, ar fi cu totul altceva; atunci puţin ne-ar păsa dacă ne-am prăpădi noi înşine: ca leii ne-am repezi; căci găsim în noi, când vrem, puteri uriaşe; de frică nu prea ştim — teamă de moarte, da, cunoaştem, însă asta-i altă mâncare de peşte, e ceva trupesc.

Dar camarazii noştri sunt morţi, nu-i putem ajuta, dorm în pace — cine ştie ce ne mai aşteaptă pe noi. De aceea nu dorim decât să ne tolănim, şi să dormim, şi să mâncăm cât putem băga în noi, şi să bem, şi să fumăm, pentru ca timpul să nu ne treacă în neştire. Viaţa e scurtă.

*

Grozăvia frontului piere de cum îi întoarcem spatele şi începem să ne batem joc de ea cu glume vulgare şi amarnice: când moare cineva, spunem că şi-a încuiat şezutul, şi tot aşa vorbim despre toate; asta ne fereşte să nu înnebunim; şi câtă vreme privim lucrurile astfel, ne putem împotrivi.

Dar nu uităm! Cele ce apar în ziarele de război, despre umorul sănătos al trupelor care, pasămite, au început să organizeze chiar şi mici baluri de îndată ce scapă din urgia bombardamentelor, sunt minciuni gogonate. Nu facem asta pentru că avem umor, ci avem umor pentru că altfel ne-am curăţa. Ne dăm seama că urciorul nu va mai merge mult la apă, şi de aceea umorul e în fiecare lună mai muşcător.

Iar eu mai ştiu că, atâta vreme cât ne vom afla în război, tot ce se duce la fund în noi, ca nişte pietroaie, se va trezi după război, şi abia atunci va începe răfuiala pe viaţă şi pe moarte.

Zilele, săptămânile, anii de aici se vor întoarce cândva, şi camarazii noştri morţi se vor scula atunci din morminte şi vor mărşălui alături de noi; capetele ne vor fi limpezi, vom avea o ţinută, şi astfel vom păşi înainte, cu camarazii morţi lângă noi, cu anii de front îndărătul nostru: împotriva cui, împotriva cui?

*

Prin locurile acestea a trecut acum câtva timp un teatru de front. Pe un gard de scânduri se afla încă afişe colorate de la reprezentaţiile de atunci. Kropp şi cu mine zăbovim în faţa lor şi ne zgâim la ele. Nu putem înţelege că mai există aşa ceva. Pe afiş e înfăţişată o fată în rochie deschisă de vară, cu un cordon roşu de lac pe şolduri. Se reazemă cu o mână de o balustradă, iar în cealaltă îşi ţine pălăria de paie. Poartă ciorapi albi şi pantofi albi, pantofi micuţi cu barete şi tocuri înalte. Îndărătul ei scânteiază marea albastră cu câteva valuri înspumate, iar într-un colţ se rotunjeşte luminos un golfuleţ. E o minunăţie de fată, cu nasul subţire, cu buze roşii şi picioare lungi, neînchipuit de curată şi de îngrijită; se îmbăiază desigur de două ori pe zi şi n-are niciodată negru sub unghii. Poate cel mult, câteodată, puţin nisip de pe plajă.

Lângă ea e un tânăr cu pantalonii albi, veston albastru şi caschetă de iaht, dar el ne interesează mai puţin.

Fata de pe gardul de scânduri e pentru noi un adevărat miracol. Uitasem că mai există aşa ceva şi nici acum nu ne credem ochilor. În tot cazul, de ani de zile, n-am mai văzut asemenea lucru, nici măcar ceva asemănător ca frumuseţe, seninătate şi fericire. Asta este pacea, aşa trebuie să fie, simţim emoţionaţi.

— Ia te uită la pantofii ăştia uşurei; n-ar putea umbla cu ei nici măcar un kilometru, îndrug eu, dar îmi dau numaidecât seama că am spus o prostie, căci numai un nătărău se poate gândi la marş în faţa unei asemenea imagini.

— Câţi ani să aibă? întreabă Kropp.

Eu evaluez:

— Cel mult douăzeci şi doi, Albert.

— Păi, în cazul ăsta ar fi mai mare decât noi. N-are mai mult de şaptesprezece, ascultă-mă pe mine!

Ne trec fiori.

— Ce zici, Albert?