El dă din cap:

— Acasă am şi eu o pereche de pantaloni albi.

— Pantaloni albi! îl îngân eu. Dar o fată ca asta...

Ne cercetăm cu privirea unul pe celălalt, de sus până jos. Dar nu-i mare lucru ce vedem: fiecare poartă o uniformă decolorată de soare, peticită şi murdară. Ar fi o nebunie să ne comparăm.

De aceea îl zgâriem mai întâi, de pe gardul de scânduri, pe junele cu pantaloni albi, dar cu băgare de seamă, ca să nu ne atingem de fată. În felul acesta, parcă tot am obţinut ceva. Apoi Kropp propune:

— Ce-ar fi să ne ducem la despăduchere?

Eu nu prea sunt de acord, deoarece la despăduchere se strică efectele şi peste două ceasuri păduchii reapar. Dar, după ce ne cufundăm din nou în contemplarea afişului, mă declar gata. Ba merg chiar şi mai departe:

— Am putea să încercăm în acelaşi timp să facem rost şi de nişte cămăşi curate.

Albert, însă, declară dintr-un motiv oarecare:

— Ar fi mai bine să căutăm obiele.

— Da, şi obiele. Să mergem chiar acum; poate ne învârtim de ceva.

Dar în momentul acesta se apropie, tălălăind, Leer şi Tjaden; văd şi ei afişul şi, cât ai clipi, convorbirea devine trivială. Leer a fost primul din clasa noastră care a avut legături intime cu o femeie şi ne-a povestit după aceea amănunte excitante despre cele întâmplate. În faţa afişului, el se entuziasmează în felul lui şi Tjaden îi ţine isonul din răsputeri.

N-aş putea spune că lucrul acesta ne scârbeşte. Cine nu vorbeşte măscări nu e soldat; numai că, în clipele astea, felul lor de-a vorbi nu-i tocmai pe placul nostru; de aceea ne tragem la o parte şi ne îndreptăm spre hala de despăduchere, cu sentimentul că e un magazin de fină lenjerie bărbătească.

*

Casele în care suntem cartiruiţi se află în apropiere de canal. Dincolo de canal sunt iazuri împrejmuite de păduri de plopi; dincolo de canal sunt şi femei.

Casele din partea noastră au fost evacuate. În partea cealaltă, însă, se văd din când în când locuitori.

Seara înotăm. Deodată apar pe mal trei femei. Merg încet şi nu întorc capul, cu toate că ne scăldăm fără chiloţi.

Leer le strigă. Ele râd şi se opresc ca să se uite la noi. Le aruncăm, în franţuzeasca noastră stricată, tot felul de cuvinte care ne trec prin cap, talmeş-balmeş, la iuţeală, numai ca să nu plece. Nu sunt desigur cuvinte prea delicate, dar altele nu avem de unde cunoaşte.

Între cele trei femei e una subţire, oacheşă. Când râde, i se văd dinţii sclipind. Are mişcări repezi şi fusta îi joacă pe picioare. Deşi apa e rece, suntem foarte vioi şi ne străduim să le interesăm, ca să mai stea. Încercăm să spunem lucruri glumeţe şi ele răspund, fără ca noi să le înţelegem; râdem şi le facem semne cu mâna. Tjaden e mai chibzuit. Dă fuga în casă, aduce o pâine neagră cazonă şi o înalţă deasupra capului.

Asta are mare efect. Femeile dau din cap şi ne poftesc să mergem la ele. Dar asta n-avem voie. E strict interzis să călcăm pe malul celălalt. Pe poduri sunt pretutindeni santinele. Fără permis nu putem face nimic. Le tălmăcim deci să vină ele la noi; dar toate scutură din cap şi arată spre poduri. Nici ele nu sunt lăsate să treacă.

Se întorc, o iau încet în susul canalului, mereu de-a lungul malului. Le însoţim înotând. După câteva sute de metri cotesc şi arată spre o casă ceva mai la o parte, pitită între arbori şi tufişuri. Leer întreabă dacă acolo stau.

Ele râd — da, acolo le e casa.

Le strigăm c-o să venim când n-au să ne poată vedea santinelele. La noapte. Noaptea asta.

Ele ridică mâinile, lipesc o palmă de alta, îşi culcă obrazul pe ele şi închid ochii. Au înţeles. Cea subţire şi oacheşă face câţiva paşi de dans. Una blondă ciripeşte:

— Pâine... bun...

Confirmăm cu însufleţire c-o să le aducem. Dar nu numai pâine, ci şi alte bunătăţi; dăm ochii peste cap şi le descriem prin gesturi. Leer e cât p-aci să se înece, vrând să le demonstreze că le va aduce o bucată de salam. Dacă ar fi nevoie, am fi în stare să le promitem un întreg depozit de alimente. Ele se depărtează şi mai întorc de câteva ori capul. Ne căţărăm pe mal în partea noastră, ca să vedem dacă intră într-adevăr în casa în care ne-au arătat-o, căci s-ar putea foarte bine să ne fi minţit. Apoi ne aruncăm din nou în apă şi facem calea întoarsă.

Fără permis, n-are voie nimeni să treacă pe pod; de aceea, la noapte, ne vom duce înot. Emoţia se cuibăreşte în noi şi ne răpeşte toată liniştea. Nu mai putem sta locului şi ne ducem la cantină. Acolo se găseşte din întâmplare bere şi un fel de punci.

Bem punci şi povestim aventuri fantastice, pe care nu le-am avut niciodată şi cu care ne minţim unii pe alţii. Fiecare e dispus să-l creadă pe celălalt şi aşteaptă nerăbdător să născocească la rându-i ceva şi mai şi. Mâinile ne sunt neliniştite, fumăm nenumărate ţigări, până ce Kropp zice:

— În definitiv, am putea să le ducem şi câteva ţigări.

Imediat le punem în capele şi le păstrăm acolo.

Cerul se învârteşte ca un măr necopt. Suntem patru, dar numai trei pot merge; de aceea trebuie să scăpăm de Tjaden şi-l cinstim cu rom şi punci până ce se clatină pe picioare. Când se întunecă, pornim spre casă cu Tjaden în mijlocul nostru. Ardem ca focul şi pofta de aventură clocoteşte în noi. Pentru mine va fi fata cea subţire şi oacheşă; pe celelalte le-am împărţit de asemenea în bună înţelegere.

Tjaden se năruie pe saltea şi începe să sforăie. O dată se trezeşte şi se uită la noi cu un rânjet atât de şiret că ne cuprinde spaima ca nu cumva să se fi prefăcut şi punciul cu care l-am tratat să fi fost de pomană. Dar Tjaden se prăbuşeşte din nou pe saltea şi readoarme.

Fiecare dintre noi, ceilalţi trei, pregăteşte câte o pâine întreagă şi o înveleşte în hârtie de ziar.