Deocamdată, vârâm toate lucrurile în cizme, fiindcă trebuie să le luăm cu noi, cizmele, să nu călcăm cumva în sârmă şi cioburi pe malul celălalt. Cum însă până acolo mergem înot, n-avem nevoie de altă îmbrăcăminte. De altfel, e întuneric şi casa nu-i prea departe.

Pornim cu cizmele în mână. Intrăm repede în apă, ne întindem pe spate şi înotăm, ţinând cizmele pline de daruri deasupra capului.

Pe malul celălalt ne suim cu băgare de seamă, scoatem pachetele şi tragem cizmele în picioare. Lucrurile aduse le luăm sub braţe. Şi aşa, uzi, goi, numai cu cizmele pe noi, pornim în trap. Găsim casa numaidecât. Stă mută şi întunecată în mijlocul tufişurilor. Leer cade peste o rădăcină şi-şi zgârie coatele.

— Nu face nimic, zice vesel.

Ferestrele au obloane. Ne furişăm în jurul casei şi încercăm să vedem prin crăpături. Apoi devenim nerăbdători. Kropp are subit o clipă de şovăială:

— Ce ne facem dacă-i un maior cu ele?

— O tulim şi bună pace, rânjeşte Leer. Să citească numărul regimentului aici...

Şi se bate cu palma pe şezut.

Uşa casei e deschisă. Cizmele noastre bocănesc zgomotos. Se crapă o uşă, dinăuntru răzbate lumină, o femeie dă speriată un ţipăt. Noi facem: „Pst, pst — camarade — bon ami...”{3} şi săltăm pachetele, privind-o cu ochii rugători.

Le vedem acum şi pe celelalte două. Uşa se deschide de tot şi lumina cade pe noi. Ne recunosc şi toate trei rid cu poftă de înfăţişarea noastră. Se îndoaie de şale şi se cocârjează în pragul uşii de atâta râs. Ce mlădioase le sunt mişcările!

— Un moment! face apoi una dintre ele.

Dispar din faţa noastră şi ne aruncă tot felul de ţoale, cu care ne acoperim cât putem de bine. După aceea ne dau voie să intrăm. În odaie arde o lămpiţă, e cald şi miroase uşor a parfum. Despachetăm lucrurile şi, ca să le dăm. Ochii le lucesc: se vede că le e foame.

Apoi ne simţim cu toţii puţintel intimidaţi. Leer face gestul de a mânca. Asta înviorează din nou atmosfera, femeile aduc farfurii şi cuţite şi se reped la bucăţile de lebăr. Dar înainte de a îmbuca, ridică mai întâi fiecare felioară, cu admiraţie, în aer, iar noi suntem foarte mândri.

Revarsă asupra noastră clipocitul vorbirii lor — nu prea înţelegem ce spun, dar ne dăm seama că sunt cuvinte pline de bunăvoinţă. Poate că şi părem foarte tineri. Cea subţire şi oacheşă mă mângâie pe păr şi spune ceea ce spun toate femeile franceze:

— La guerre — grand malheur — pauvres garçons...{4}

Eu o ţin de braţ şi-mi afund gura în palma ei. Degetele îmi cuprind faţa. Deasupra mea sunt ochii ei tulburători, arămiul cald al pielii şi buzele roşii. Gura rosteşte cuvinte pe care nu le înţeleg. Nici ochii nu-i înţeleg bine; spun mai multe decât ne aşteptam venind aici.

Alături sunt camere. Îndreptându-mă într-acolo, îl văd pe Leer cu blonda, gălăgios şi agresiv. Nu-i de mirare: se pricepe. Dar eu — eu sunt pierdut într-un vis depărtat, molcom şi năvalnic, şi mă dau lui întreg. Dorinţele mele sunt împletite ciudat în pofte şi abdomen. Mă cuprinde ameţeala, căci aici nu e nimic de care să mă pot crampona. Cizmele le-am lăsat tustrei ta uşă, ni s-au dat în schimb papuci, şi acum nu mai am nimic care să-mi redea siguranţa şi obrăznicia soldatului: nici armă, nici centiron, nici uniformă, nici capelă. Mă las în voia necunoscutului, întâmplă-se ce s-o întâmpla — căci, oricum, mi-e totuşi puţintel teamă.

Fata subţire şi oacheşă îşi saltă sprâncenele când cugetă, dar le ţine nemişcate când vorbeşte. Uneori sunetul de pe buzele ei nu devine cuvânt întreg, ci se îneacă sau, numai pe jumătate format, vibrează deasupra mea: are traiectorie de cometă. Ce-am ştiut eu până azi despre asemenea lucruri — ce ştiu acum despre ele? Cuvintele acestei limbi străine, din care abia dacă înţeleg ceva, îmi dau un soi de somnolenţă, care face ca odaia să se estompeze într-o lumină difuză, amăruie; numai chipul de deasupra mea trăieşte cu contur precis.

Ce multiplă e o faţă ca asta, care încă acum un ceas mi-a fost străină, iar acum se apleacă peste mine cu o duioşie care nu izvorăşte dinlăuntru, ci din noapte, din univers, din sânge, şi pare doar a se îmbina cu ea. Lucrurile din cameră, atinse de această răsfrângere, capătă o înfăţişare deosebită, şi mă cuprinde respectul pentru pielea mea albă când lumina lămpii cade pe ea, iar mâna ei arămie şi răcoroasă mi-o dezmiardă.

Ce diferite sunt toate acestea de cele ce se petrec în bordelurile pentru soldaţi, unde avem voie să ne ducem şi unde facem coadă. N-aş vrea să mă gândesc la asemenea lucruri, dar fără voie îmi fulgeră prin minte şi mă înspăimântă, căci s-ar putea să nu mă mai pot dezbăra niciodată de ele.

Apoi, însă, simt buzele femeii subţiri şi oacheşe şi-mi apăs gura pe ele, închid ochii şi aş vrea să sting astfel totul, războiul şi groaza şi vulgaritatea, ca să mă trezesc tânăr şi fericit; mi-amintesc imaginea fetei de pe afiş şi, o clipă, mi se pare că toată viaţa mea depinde de cucerirea ei... Cu atât mai adânc mă cufund în braţele care mă cuprind — poate că se va produce o minune.

. . . . . . . . . . . . .

După aceea, nu ştiu cum, suntem iarăşi cu toţii împreună. Leer e radios. Ne luăm rămas bun din toată inima şi ne tragem cizmele. Aerul nopţii ne răcoreşte trupurile înfierbântate. Plopii se înalţă în beznă şi foşnesc. Luna e pe cer şi pe apa canalului. Nu alergăm; mergem unul lângă altul cu paşi mari.

Leer zice:

— Ce să spun: a meritat o pâine!

Eu nu mă pot decide să vorbesc: nu sunt nici măcar voios.

Deodată auzim paşi şi ne ascundem îndărătul unui tufiş.

Paşii se apropie, trec pe lângă noi. Vedem un soldat în pielea goală, numai cu cizme în picioare, ud ca şi noi la