Râdem. Mâine o să înjure.

Nevăzuţi de nimeni, ajungem la sacii noştri de paie.

*

Sunt chemat la cancelarie. Comandantul companiei îmi dă ordinul de serviciu pentru plecarea mea în permisie şi foaia de drum — şi-mi urează călătorie bună. Mă uit la ordin, să văd câtă permisie am. Şaptesprezece zile — paisprezece de permisie şi trei pentru drum. E prea puţin şi întreb dacă pentru călătorie nu mi se pot acorda cinci zile. Bertinck arată spre ordinul de serviciu. Abia acum observ că nu sunt obligat să mă întorc imediat pe front. După terminarea permisiei trebuie să mă prezint mai întâi la şcoala din tabăra de pe bărăgan.

Ceilalţi mă invidiază. Kat îmi dă sfaturi cum să încerc să mă învârtesc:

— Dacă eşti şmecher, acolo rămâi.

Aş fi preferat să plec abia peste opt zile, fiindcă atât mai stăm aici, şi aici e bine.

Se înţelege că trebuie să le fac cinste la cantină, Suntem cu toţii puţin chercheliţi. Eu mă întristez; voi lipsi şase săptămâni; e un mare noroc, fireşte, dar cum va fi când mă voi întoarce? O să-i găsesc pe toţi? Haie şi Kemmerich lipsesc de pe acum — cui îi va mai veni rândul?

Bem şi-mi plimb privirea de la unul la altul. Albert stă lângă mine şi fumează, e vioi, am fost totdeauna împreună; în faţă e Kat cu umerii lui căzuţi, cu policarul mai gros decât la alţi muncitori şi cu glasul domol; Müller cu dinţii ieşiţi în afară şi cu râsul lui ca un lătrat; Tjaden cu ochii de şoarece; Leer care-şi lasă o barbă cât toate zilele şi pare de patruzeci de ani.

Peste capetele noastre pluteşte fum gros. Ce s-ar face ostaşul fără tutun? Cantina e un refugiu, iar berea e mai mult decât o băutură: e semnul că te poţi întinde în voie şi fără nici o primejdie. Ceea ce şi facem: ne lungim picioarele cât putem şi scuipăm copios în jurul nostru, de ţi-e mai mare dragul. Ce senzaţie ciudată, când te gândeşti că mâine plec!

Noaptea ne mai ducem o dată pe malul celălalt al canalului. Aproape că mi-e teamă să-i spun femeii subţiri şi oacheşe că plec şi că în ziua când mă voi întoarce o să fim desigur cu totul în altă parte; că prin urmare n-o să ne mai vedem niciodată. Dar ea dă doar din cap şi se face că nu ştie despre ce e vorba. La început nu pot înţelege, dar apoi pricep. Leer are dreptate: dacă plecam pe front, ar spune cu siguranţă: „pauvre garçon”, dar pe unul care pleacă în permisie nu-l plânge, nu-i atât de interesant. Ducă-se la dracu cu ciripitul şi cu sporovăitul ei! Îţi imaginezi cine ştie ce miracol şi, când colo, totul n-a fost decât pentru o pâine.

A doua zi, după ce mă întorc de la despăduchere, pornesc spre linia ferată de front. Albert şi Kat mă însoţesc. În staţie mi se spune că până la plecarea trenului mai am de aşteptat câteva ceasuri. Ceilalţi doi trebuie să se întoarcă la unitate. Ne luăm rămas bun.

— Serviciu uşor, Kat! Serviciu uşor, Albert!

Ei pleacă şi, din drum, îmi mai fac de câteva ori semne cu mâna. Siluetele lor se micşorează. Le cunosc fiecare pas, fiecare mişcare; i-aş recunoaşte de la cea mai mare depărtare. Apoi dispar.

Mă aşez pe raniţă şi aştept.

Deodată, mă cuprinde o nerăbdare sălbatică: să plec cât mai repede.

*

Zăbovesc în multe gări, stau la rând în faţa multor cazane cu ciorbă, mă ghemuiesc pe multe scânduri — apoi însă priveliştile de afară încep să-mi strângă inima, devin cunoscute şi tulburătoare. Peisajul alunecă de-a lungul ferestrelor înserate; apar sate cu acoperişuri de stuf, trase ca nişte şepci peste casele construite din scânduri încrucişate şi proaspăt văruite, lanuri de grâne care lucesc ca sideful în lumina oblică, livezi şi hambare şi tei bătrâni.

Numele gărilor devin noţiuni la care mi se cutremură inima. Trenul duduie şi pufăie, stau la fereastră şi mă ţin de stinghiile ramei. Numele acestea sunt jaloanele tinereţii mele.

Câmpii întinse, ogoare, ogrăzi — o căruţă trece singuratică pe şosea, profilându-se pe orizontul paralel cu ea. O barieră, îndărătul căreia aşteaptă ţărani; fete care fâlfâie mâinile; copii care se joacă lângă terasamentul căii ferate; drumuri care duc spre interiorul ţării, drumuri nedesfundate, fără artilerie.

E seară şi, dacă trenul n-ar urui atât de tare, aş ţipa. Câmpia se desfăşoară oblu şi, pe albastrul pal, începe să se deseneze în depărtare silueta coamelor de munţi. Recunosc profilul caracteristic al muntelui Dolben, creasta lui colţuroasă care se întrerupe brusc în locul unde se curmă linia pădurilor. Îndărătul lui trebuie să apară oraşul.

Dar acum lumina roşie-aurie se revarsă estompată deasupra lumii, trenul duruie la o curbă şi apoi la încă una — şi, fantomatici, şterşi, nebuloşi se ivesc plopii încă departe, în şir lung, unii după alţii, plăsmuiţi din umbră, din lumină şi nostalgie.

Câmpul se învârteşte încet împreună cu ei, trenul îi ocoleşte, distanţele dintre pomi se micşorează, formând acum un tot şi, o clipă, văd numai unul singur; apoi ceilalţi apar iarăşi dindărătul celui din faţă şi zăbovesc încă multă vreme, numai ei, pe fundalul cerului, până ce sunt acoperiţi de primele case.

Un pasaj de nivel. Stau la fereastră şi nu mă pot dezlipi. Ceilalţi îşi pregătesc lucrurile pentru coborâre Rostesc încet numele străzii peste care trecem — Bremerstrasse — Bremerstrasse...

Biciclişti, trăsuri, oameni; e o stradă cenuşie, cu un pasaj cenuşiu sub calea ferată — şi ea mă îmbrăţişează de parcă ar fi mama.

Apoi trenul se opreşte şi iată gara, cu larma, cu strigătele şi cu tăbliţele ei. Îmi salt raniţa în spinare şi-i închei cârligele, iau puşca în mână şi cobor din vagon, poticnindu-mă.

Pe peron privesc împrejur; nu cunosc pe nimeni dintre cei care forfotesc încoace şi încolo. O soră de la Crucea Roşie îmi oferă ceva de băut. Întorc capul; prea îmi surâde prosteşte, pătrunsă de importanţa ei: Uitaţi-vă la mine, dau unui soldat o cană cu cafea. Îmi spune şi „camarade” — asta îmi lipsea!

În faţa gării