însă, văd gârla care aleargă pe lângă stradă, care ţâşneşte vijelios din stăvilarele de la puntea morii. Alături e vechiul foişor cu patru colţuri, în faţa lui teiul cel mare, iar în zare amurgul.

Aici am stat adesea cu băieţii — cât e de atunci? Pe podul acesta am trecut cu ei şi am tras în piept mireasma rece şi putredă a apei stătute; ne-am aplecat deasupra apei liniştite de dincoace de stăvilar, unde alge şi plante căţărătoare erau agăţate de stâlpii podului — iar dincolo de stăvilar, în zilele calde, am gustat cu încântare priveliştea apelor înspumate, pălăvrăgind despre profesorii noştri.

Păşesc pe pod, mă uit în dreapta şi în stânga; apa e încă plină de alge şi se prăvăleşte ca şi atunci, boltindu-se cu sclipiri argintii; în foişor sunt şi acum călcătoare cu braţele goale în faţa rufelor albe şi dogoarea fiarelor de călcat năpădeşte din ferestrele deschise. Câini umblă haihui pe uliţa îngustă; la porţile caselor stau oameni care se uită după mine, când trec atât de murdar şi de împovărat.

La cofetăria asta am mâncat îngheţată cu băieţii şi am învăţat să fumăm. Pe uliţa asta, care alunecă acum pe lângă mine, cunosc fiecare casă, băcănia, drogheria, brutăria. Apoi ajung la uşa cafenie cu clanţă uzată şi mâna mi se face grea. O deschid: răcoarea dinăuntru mă izbeşte ciudat şi-mi împăienjeneşte ochii.

Scara, sub cizmele mele, trosneşte. Sus se deschide o uşă şi cineva priveşte peste balustradă. Ştiu, e uşa de la bucătărie, şi înăuntru se prăjesc chiftele de cartofi; toată casa e plină de mirosul lor. Fireşte — doar e sâmbătă, şi probabil că sora mea cea mare e aceea care s-a aplecat să vadă cine vine. O clipă mă simt ruşinat şi las capul în piept, apoi scot casca şi mă uit în sus. Da, e sora mea mai mare.

— Paul! strigă ea. Paul...!

Dau din cap, raniţa se izbeşte de balustradă şi puşca mi se pare nespus de grea.

Soră-mea deschide furtunos o uşă şi strigă:

— Mamă, mamă, a venit Paul!

Nu mai pot face nici un pas. „Mamă, mamă, a venit Paul.”

Mă lipesc de perete şi strâng în mâini, cu toată vlaga din mine, casca şi arma. Le strâng cât pot, dar nu mai sunt în stare să mă mişc; scara îmi fuge din faţa ochilor, mă lovesc la picioare cu patul puştii şi-mi încleştez furios dinţii, dar n-am nici o putere în faţa acestor cuvinte strigate de sora mea; nimic nu mă poate face să trec peste ele. Mă străduiesc cu toată fiinţa să râd şi să vorbesc, dar nu pot scoate nici un sunet din gâtlej, şi stau astfel pe scară, nefericit, nevolnic, într-o încordare groaznică, şi nu vreau, şi totuşi lacrimile mi se rostogolesc pe faţă, unele după altele.

Soră-mea se întoarce şi mă întreabă:

— Dar ce ai?

Atunci mă reculeg şi dau fuga până sus în antreu. Îmi proptesc arma într-un colţ, reazem raniţa de perete şi pun casca deasupra. Până şi de centironul cu tot ce atârnă de el trebuie să mă lepăd. Apoi spun furios:

— Dă-mi odată o batistă!

Ea îmi dă una din şifonier şi mă şterg pe faţa. Deasupra mea, pe perete, atârnă caseta de sticlă cu fluturi prinşi cândva de mine.

Acum aud glasul mamei. Vine din dormitor.

— Nu s-a sculat încă? o întreb pe soră-mea.

— E bolnavă, îmi răspunde.

Intru la ea, îi dau mâna şi spun cât pot mai liniştit:

— Am venit, mamă.

Mama zace mută în semiîntuneric. Apoi mă întreabă speriată, şi simt cum privirea ei mă pipăie:

— Eşti rănit?

— Nu, sunt în permisie.

Mama e foarte palidă. Mă feresc să fac lumină.

— Ce proastă sunt! zice. Plâng, în loc să mă bucur.

— Eşti bolnavă, mamă? o întreb.

— Azi o să mă dau puţin jos din pat, răspunde ea şi se întoarce spre soră-mea care trebuie să alerge mereu în bucătărie ca să nu i se ardă mâncarea: Desfă şi borcanul cu dulceaţă de coacăze... Ştiu că-ţi plăcea, nu? mă întreabă.

— Da, mamă, n-am mai mâncat de mult dulceaţă de coacăze.

— Parc-am fi bănuit c-ai să vii, râde soră-mea. Avem mâncarea ta favorită, chiftele de cartofi — şi acum şi cu dulceaţă de coacăze!

— Păi nu-i azi sâmbătă? răspund.

— Aşează-te lângă mine, zice mama.

Mă priveşte. Mâinile ei sunt albe şi bolnăvicioase şi înguste în comparaţie cu ale mele. Rostim numai câteva cuvinte şi-i sunt recunoscător că nu mă întreabă nimic. Ce i-aş putea spune? Tot ce-a fost cu putinţă s-a întâmplat. Am scăpat teafăr şi sunt acum lângă dânsa. Iar în bucătărie e soră-mea, care pregăteşte masa de seară şi cântă.

— Băiatul meu drag, zice mama încet.

N-am fost niciodată prea afectuoşi în familia noastră; asemenea lucruri nu se obişnuiesc la oamenii săraci care trebuie să muncească din greu şi au de luptat cu grijile. Ei nici nu pot concepe aşa ceva; nu le place să repete de mai multe ori ceea ce ştiu cu toţii. Când mama îmi spune „băiatul meu drag”, e tot atât de mult ca atunci când alta ar face mai ştiu eu ce. Sunt sigur că borcanul cu dulceaţă de coacăze e singurul pe care-l are de luni de zile şi că l-a păstrat anume pentru mine, la fel ca şi biscuiţii cam vechi pe care mi-i dă acum. Probabil că i-a căpătat la o ocazie şi i-a pus numaidecât deoparte pentru mine.

Stau lângă patul ei şi prin fereastră licăre, cafenii şi aurii, castanii din grădina restaurantului de peste drum. Răsuflu adânc şi-mi spun: „Eşti acasă, băiete, eşti acasă”. Dar o anumită stânjeneală nu se dezlipeşte de mine; nu mă pot deprinde chiar cu toate. Aici e mama, aici e sora, aici e caseta cu fluturi şi colo pianul de mahon — dar eu nu simt încă pe de-a întregul acasă. E un văl şi un pas între mine şi celelalte.

De aceea ies din odaie, mă întorc cu raniţa la patul mamei şi despachetez ce-am adus; o brânză întreagă de Olanda, pe care mi-a procurat-o Kat, două pâini cazone, trei litre de unt, două cutii cu pastă de ficat, o jumătate de kilogram de untură şi un săculeţ cu orez.

—