Ele dau din cap:

— Duceţi lipsă mare pe aici? mă informez.

— Da, nu prea e belşug. Dar voi pe front aveţi de-ajuns?

Zâmbesc şi arăt lucrurile aduse:

— Nu totdeauna chiar atât de mult, dar, de bine, de rău, merge.

Erna iese cu alimentele. Mama îmi apucă deodată mâna şi întrebă cu glasul îngăimat:

— A fost tare rău pe front, Paul?

Mamă, ce vrei să-ţi răspund? Tot nu vei putea să pricepi şi nici nu vei înţelege vreodată. Mă întrebi dacă a fost rău? Tu, mamă? Scutur din cap şi spun:

— Nu, mamă, nu aşa de rău. Suntem mulţi împreună şi atunci nu-i aşa de rău.

— Da, dar acum de curând a fost pe-aici Heinrich Bredemeyer şi a povestit că pe front e o grozăvie, mai ales de când cu gazele alea şi cu toate celelalte.

Mama spune asta! Mama care spune: „cu gazele alea şi cu toate celelalte”. Nu ştie nimic, e doar îngrijorată din pricina mea. Să-i spun că, odată, am găsit trei tranşee inamice, cu oameni încremeniţi în poziţia lor, ca loviţi de dambla? La parapete, în adăposturi, oriunde se aflau, oamenii stăteau sau zăceau cu feţele vinete, morţi.

— Ah, mamă, se povestesc atât de multe, răspund eu. Bredemeyer înşiră şi el verzi şi uscate. Nu vezi? Sunt sănătos tun.

Îngrijorarea tremurândă a mamei îmi redă liniştea pierdută. Acum pot umbla prin casă, pot vorbi şi răspunde, fără teamă că va trebui să mă reazem brusc de perete pentru că lumea se înmoaie ca guma, iar vinele se fac ca iasca.

Mama doreşte să coboare din pat; până atunci trec în bucătărie la soră-mea.

— Ce are? o întreb.

Ea dă din umeri:

— Zace de câteva luni, dar nu ne-a dat voie să-ţi scriem. Au văzut-o mai mulţi medici. Unul dintre ei a spus că s-ar putea să fie cancer.

*

Mă duc la comisariatul militar să-mi anunţ sosirea. Umblu agale pe străzi. Ici şi colo mă opreşte câte unul. Dar nu zăbovesc mult, căci nu vreau să mă întind la vorbă.

Când mă întorc de la cazarmă, aud pe cineva strigându-mă cu glas tare. Dus pe gânduri, mă uit să văd cine o şi mă pomenesc nas în nas cu un maior. Se răsteşte la mine:

— Nu ştii să saluţi?

— Mă iertaţi, domnule maior — răspund încurcat — nu v-am văzut.

El răcneşte şi mai tare:

— Nici să vorbeşti cumsecade nu ştii?

I-aş pocni una în mutră, dar mă stăpânesc, căci altfel mi s-ar duce dracului permisia; lipesc deci călcâiele şi glăsuiesc:

— S'trăiţi, domnule maior, nu v-am văzut.

— Altă dată să-ţi bagi minţile în cap, behăie el. Cum te cheamă?

Îi spun numele. Faţa lui stacojie şi buhăită scapără încă de indignare:

— Ce regiment?

Raportez regimentul. Dar încă nu s-a săturat:

— Unde staţionaţi?

Acum, însă, m-am săturat eu şi răspund:

— Între Langemark şi Bixschoote.

— Cum asta? întrebă uluit.

Îi explic că am venit abia acum un ceas în permisie — şi-mi închipui că de data asta o să-şi vadă de drum. Dar mă înşel. Se înfurie şi mai tare:

— Ai vrea poate să introduci aici năravuri de pe front? Mută-ţi gândul! La noi, slavă Domnului, e ordine!

Apoi comandă:

— Douăzeci de paşi înapoi, marş-marş!

O furie surdă începe să mocnească în mine. Dar nu pot să-i fac nimic, fiindcă ar ordona să fiu arestat imediat. Mă năpustesc deci în goană înapoi, mă întorc spre dânsul şi, la şase metri în faţa lui, zvâcnesc într-un salut tăios şi nu-mi iau mâna de la capelă decât şase metri în urma lui.

Maiorul mă cheamă din nou şi-mi comunică acum amabil că mă va ierta de data asta. În poziţie de drepţi îi arăt recunoştinţa mea.

— Rupeţi rândurile! comandă.

Pocnesc din călcâie, execut întoarcerea şi-o iau din loc.

Asta mi-a stricat toată seara. Mă grăbesc să ajung acasă şi arunc uniforma într-un colţ; avusesem de altfel de la început intenţia asta. Apoi scot din dulap hainele civile şi mă îmbrac cu ele.

Am pierdut obişnuinţa şi mă simt stingherit. Costumul e cam scurt şi strâmt; am crescut în armată. Gulerul şi cravata îmi fac mizerii. În cele din urmă mă ajută soră-mea să mi-o leg. Ce uşor e un astfel de costum! Am impresia că umblu în izmene şi cămaşă.

Mă uit în oglindă. E un tablou ciudat. Un băieţandru ars de soare, ceva mai dezvoltat, mă priveşte plin de uimire.

Mama e bucuroasă că m-am îmbrăcat civil; se simte astfel mai apropiată de mine. Tata, însă, ar prefera să-mi pun uniforma, ar vrea să mă ia aşa cu dânsul la cunoştinţele lui.

Dar eu refuz.

*

E minunat să stai undeva liniştit, bunăoară în grădina restaurantului de peste drum, sub castani, lângă popicărie. Frunzele cad pe masă şi pe jos, puţine deocamdată, cele dintâi. Am în faţa mea o halbă; obiceiul de a bea se dobândeşte la militărie. Halba e pe jumătate goală, mai am deci câteva înghiţituri bune, reci şi, afară de asta, pot comanda şi o a doua halbă, şi o a treia, dacă vreau. Aici nu-i nici apel, nici foc concentric, copiii birtaşului se joacă în popicărie, iar câinele îşi reazămă capul pe genunchii mei. Cerul e albastru şi, prin frunzişul castanilor, se zăreşte turnul verde al bisericii Sf. Margareta.

E minunat şi-mi place. Dar cu oamenii nu mă pot descurca. Singura fiinţă care nu întreabă nimic e mama. Însă chiar tatăl meu e cu totul altfel. Îmi cere să-i povestesc peripeţii de pe front, are dorinţe pe care le găsesc emoţionate şi năroade; cu el nu mai am aproape nici un contact sufletesc. Ar vrea să audă mereu câte ceva. Îmi dau seama că n-are de unde să ştie că asemenea lucruri nu se pot povesti şi totuşi aş vrea să-i fac pe plac; ar fi însă primejdios pentru mine să îmbrac lucrurile astea în cuvinte; mă gândesc cu teamă că ar lua proporţii uriaşe şi n-ar mai putea fi strunite. Unde am ajunge dacă ne-am dumeri pe de-a întregul asupra celor ce se petrec pe front!

Mă mărginesc deci să-i istorisesc câteva întâmplări hazlii. El însă mă întreabă dacă am fost şi într-o luptă corp la corp. Îi răspund că nu şi mă ridic să ies.

Dar asta nu