schimbă nimic. Pe stradă, după ce m-am speriat de câteva ori, deoarece scârţâitul tramvaielor seamănă cu vuietul obuzelor ce se apropie, cineva mă bate pe umăr. E profesorul meu de germană care mă asaltează cu întrebările de rigoare:

— Ei, ce mai e pe front? Groaznic, groaznic, nu-i aşa? Da, e oribil, dar trebuie să rezistăm. Şi apoi, pe front, după câte am auzit, sunteţi cel puţin bine hrăniţi. Dumneata, Paul, arăţi bine, sănătos, voinic. Aici, fireşte, o ducem mai rău, se-nţelege, e şi explicabil; tot cei mai bun, numai pentru soldaţi!

Mă duce într-un local, la o masă de prieteni. Mi se face o primire triumfală; un director îmi întinde mâna şi glăsuieşte:

— Aşa? Vii de pe front? Cum e moralul pe-acolo? Excelent, excelent, nu?

Îi spun că fiecare ar vrea să se întoarcă acasă.

Directorul râde zgomotos:

— Cred şi eu! Dar mai întâi trebuie să-i bateţi pe franţuji! Fumezi? Ţine, aprinde-ţi o ţigară. Chelner, adu-i şi tânărului nostru ostaş o halbă!

Din păcate am luat ţigara şi de aceea trebuie să rămân. Toţi revarsă asupră-mi numai bunăvoinţă, nimic de zis. Totuşi sunt enervat şi fumez cât pot de repede. Ca să fac cel puţin ceva, dau dintr-o dată toată halba de duşcă. Imediat mi se comandă alta: oamenii ăştia ştiu ce datorează unui ostaş. Acum discută ce va trebui să anexăm. Directorul cu lanţ de fier la ceasornic cere cel mai mult: toată Belgia, regiunile carbonifere ale Franţei şi hălci mari din Rusia. Dă şi motive precise pentru care e necesar să avem toate astea, şi e intransigent până când toţi ceilalţi sunt la unison cu el. Apoi se porneşte să explice unde ar trebui să înceapă străpungerea frontului din Franţa şi, între timp, mi se adresează mie:

— Păi, să vă mai mişcaţi oleacă voi cei de-acolo, că ne-am săturat de veşnicul vostru război de poziţii. Scoateţi-i din tranşee, ce naiba! că atunci o să se facă şi pace.

Îi răspund că după părerea noastră o străpungere a frontului e imposibilă. Cei de dincolo au prea multe rezerve. Afară de asta, războiul e cu totul altfel decât aşa cum şi-l închipuie lumea.

El mă priveşte peste umăr şi-mi demonstrează că nu mă pricep.

— Sigur! zice el. Din punctul de vedere al fiecărui soldat în parte. Dar e vorba de întregul complex. Şi dumneata nu poţi judeca asta. Nu vezi decât micul dumitale sector şi de aceea nu ai perspectivă. Îţi faci datoria, îţi pui viaţa în primejdie, asta-i foarte onorabil — fiecare dintre voi ar merita Crucea de fier — dar înainte de toate trebuie străpuns frontul inamic din Flandra şi apoi respinse trupele în jos.

Gâfâie şi-şi netezeşte barba:

— Trebuie respinse fără milă, de sus în jos. Şi apoi spre Paris!

Aş dori să ştiu cum îşi imaginează asta — şi golesc a treia halbă. Imediat îmi comandă încă una.

Dar nu mai stau. La plecare, directorul îmi vâră câteva ţigări în buzunar şi-mi urează drum bun, dându-mi o palmă amicală:

— Toate cele bune! Să sperăm că în curând o să auzim ceva mai de soi din partea voastră.

 

*

 

Altfel mi-am închipuit concediul. Acum un an, a şi fost altfel. Probabil că eu m-am schimbat de atunci. Între azi şi anul trecut e o prăpastie. Anul trecut nu cunoscusem încă războiul, fusesem în sectoare mai liniştite. Astăzi bag de seamă că, fără să ştiu, mi s-a scâlciat sufletul. Nu-mi mai găsesc loc aici; e o lume străină. Unii întreabă, alţii nu întreabă, şi acestora li se citeşte pe faţă că sunt mândri de atitudinea lor; ba uneori spun chiar, cu aerul lor de oameni înţelegători, că nu se poate vorbi despre asemenea lucruri. Şi sunt foarte încrezuţi pe chestia asta.

Cea mai mare plăcere pentru mine e să stau singur, atunci nu mă supără nimeni. Căci toţi revin mereu la acelaşi refren: ce rău merge, ce bine merge; unuia i se pare într-un fel, celuilalt altminteri — şi într-o clipă ajung la preocupările care alcătuiesc existenţa lor. Cu siguranţă că, pe vremuri, am fost şi eu aşa, dar acum nu mai găsesc nici un contact cu viaţa asta.

Oamenii vorbesc prea mult. Au griji, ţeluri, năzuinţe; eu însă nu le pot concepe ca dânşii. Uneori zăbovesc cu unul dintre ei în grădiniţa restaurantului şi caut să-i explic că, în definitiv, principalul este să stai liniştit. Ei înţeleg, fireşte; mă aprobă, sunt de acord, dar numai cu vorba — numai cu vorba, din păcate! —; simt justeţea celor spuse de mine, însă numai pe jumătate; restul fiinţei lor e în altă parte, sunt împrăştiaţi; nici unul nu simte un lucru cu toate fibrele inimii; de altfel nici eu nu pot exprima bine ceea ce gândesc.

Când îi văd aşa, în odăile lor, în birourile lor, în profesiunile lor, simt o atracţie irezistibilă către toate astea, doresc să fiu şi eu în mijlocul lor şi să uit războiul; dar imediat mă dezgustă, e o lume prea strâmtă; cum poate umple ea viaţa cuiva? Ar trebui sfărâmată; căci e oare cu putinţă să se desfăşoare astfel, când în clipa asta, pe front, schijele ţiuie deasupra pâlniilor, iar rachetele luminoase suie spre cer, când răniţii sunt căraţi pe foi de cort, iar camarazii se lipesc de pereţii tranşeelor? Sunt altfel de oameni aici, oameni pe care nu-i pot înţelege, pe care-i invidiez şi-i dispreţuiesc. Gândul îmi zboară la Kat şi la Albert şi la Müller şi la Tjaden — ce-or fi făcând acum? Sunt poate la cantină sau poate că înoată — peste câteva zile trebuie să plece din nou în primele linii.

 

*

 

În camera mea, îndărătul mesei, e o canapea de piele cafenie. Mă aşez pe ea.

Pe pereţi sunt prinse cu pioneze o mulţime de poze pe care le-am decupat pe vremuri din reviste. Printre ele, cărţi poştale şi desene care mi-au plăcut. În colţ e o sobiţă de fier. Pe peretele din faţă, etajera cu cărţile mele.

În camera asta am trăit înainte de a fi soldat. Cărţile le-am cumpărat treptat cu banii agonisiţi din meditaţii. Multe dintre ele, de la anticari; toţi clasicii, bunăoară; un volum legat în coperte de carton şi îmbrăcat în