pânză albastră costa o marcă şi douăzeci de pfeningi; pe clasici i-am cumpărat în ediţii complete, căci eram conştiincios: nu-mi surâdeau „operele alese”; n-aveam încredere că editorii au selecţionat ce e mai bun; de aceea cumpăram numai operele complete. Le-am citit cu cea mai onestă râvnă, dar cele mai multe nu m-au prea entuziasmat. În schimb, preţuiam cărţile celelalte, cele moderne, care erau fireşte şi mult mai scumpe. Pe unele dintre ele nu le-am obţinut în mod cinstit: le-am împrumutat de la alţii şi nu le-am mai dat înapoi, pentru că nu mă puteam despărţi de ele.

Un raft al etajerei e plin cu cărţi de şcoală. Nu prea sunt cruţate; se vede că-s răscitite; unele pagini lipsesc, au fost smulse, se ştie pentru ce scopuri. Iar jos pe etajeră sunt îngrămădite caiete, hârtii şi scrisori, desene şi încercări literare.

Aş vrea să retrăiesc în minte epoca de atunci; că doar a rămas în odaie, o simt numaidecât, pereţii au păstrat-o. Ţin mâinile pe rezemătoarea canapelei; mă fac mai comod şi-mi trag şi picioarele sus; acum stau confortabil într-un colţ al canapelei, în braţele ei. Ferestruica e deschisă şi-mi arată imaginea familiară a străzii, cu turnul înalt al bisericii în fund. Câteva flori sunt pe masă. Tocuri, creioane, o scoică servind drept presor de hârtii, vechea călimară — aici nu s-a schimbat nimic.

Aşa o să fie şi după terminarea războiului, dacă voi avea noroc să mă întorc pentru totdeauna acasă. Ca şi acum o să stau aici, o să-mi privesc odaia şi o să aştept.

Sunt tulburat; dar n-aş vrea să fiu, căci nu-i bine. Aş dori mult să simt din nou extazul, impulsul acela violent şi nedefinit, ca odinioară când mă apropiam de cărţile mele. Aş dori ca vântul dorinţelor, care se desprindea din spinările colorate ale cărţilor, să mă cuprindă din nou, să topească blocul greu şi amorf de plumb ce zace undeva în străfundurile mele şi să-mi trezească din nou nerăbdarea, bucuria înaripată pentru lumea gândirii — să-mi readucă pierduta sete de acţiune a tinereţii.

Stau şi aştept.

Îmi amintesc că trebuie să mă duc la mama lui Kemmerich; l-aş putea vizita şi pe Mittelstaedt, e desigur la cazarmă. Mă uit pe fereastră — la capătul străzii însorite se profilează vag şi estompat un şir de coline care se transformă îndată într-o zi luminoasă de toamnă, în care stau la foc şi, împreună cu Albert şi Kat, mănânc cartofi copţi în coajă.

Dar nu vreau amintirea asta şi-o şterg din minte. Vreau ca acum odaia să vorbească, să mă prindă în mrejele ei şi să nu-mi mai dea drumul; vreau să simt că aici mi-e locul şi să aud totul, pentru ca atunci când mă voi întoarce pe front să ştiu că războiul se scufundă şi piere de îndată ce apare valul întoarcerii acasă, că-i dus pentru totdeauna şi nu ne mai macină, că n-are altă putere asupra noastră decât pe cea exterioară!

Cotoarele cărţilor stau lipite unele de altele. Le ştiu pe toate şi-mi amintesc cum le-am aşezat în rafturi. Le rog din ochi: Vorbiţi-mi — primiţi-mă — primeşte-mă înapoi, viaţă de odinioară — tu cea atât de frumoasă, cea atât de lipsită de griji — primeşte-mă din nou!

Aştept — aştept.

Imagini se perindă; dar nici una nu rămâne; sunt numai umbre şi amintiri.

— Nimic — nimic.

Neliniştea mea sporeşte.

O senzaţie îngrozitoare de înstrăinare se naşte subit în mine. Nu mai pot găsi drumul înapoi, sunt mazilit; oricât implor şi mă străduiesc, nimic nu se mişcă; sunt nesimţitor şi trist, ca un osândit, şi trecutul îmi întoarce spatele. Totodată mă tem să-l invoc cu prea multă stăruinţă, pentru că nu ştiu ce-ar putea să se întâmple. Sunt ostaş — la asta trebuie să mă mărginesc.

Mă ridic obosit şi mă uit pe fereastră. Apoi iau o carte şi o frunzăresc pentru a citi ceva. Dar o pun la o parte şi aleg alta. În asta sunt pasaje subliniate. Caut, răsfoiesc, iau alte volume. Am acum un maldăr întreg lângă mine. Alte cărţi li se alătură, din ce în ce mai repede — hârtii, caiete, scrisori.

Stau mut în faţa lor. Ca în faţa unui tribunal.

Abătut.

Vorbe, vorbe, vorbe — nu ajung până la mine.

Încet pun cărţile la loc, în golurile rămase.

S-a sfârşit.

Îngândurat, ies din odaie.

 

*

 

Totuşi nu mă dau încă bătut. În camera mea, ce-i drept, nu mai intru, dar mă mângâi cu gândul că un şir scurt de zile nu trebuie să însemne neapărat un sfârşit. Pentru asta voi avea şi după aceea — mai târziu — timp destul, ani de zile. Deocamdată mă duc la cazarmă să-l văd pe Mittelstaedt. Stăm în camera lui; aerul de cazarmă nu-mi place, dar sunt obişnuit cu el.

Mittelstaedt îmi serveşte o noutate care mă electrizează: Kantorek a fost mobilizat ca glotaş{5}.

— Închipuieşte-ţi, zice scoţând câteva ţigări bune. Vin aici de la lazaret şi primul peste care dau este el. Îmi întinde mina şi orăcăie: „Ia te uită! Mittelstaedt! Ce mai faci?” Îl măsor cu nişte ochi cât roata carului şi răspund: „Glotaşe Kantorek, serviciul e serviciu şi rachiul e rachiu; asta ar trebui s-o ştii dumneata mai bine ca oricine. Ia poziţia de drepţi când vorbeşti cu un superior”. Trebuia să-i vezi mutra! Un amestec de castravete în oţet şi obuz neexplodat. Puţin dezorientat, a încercat după aceea încă o dată să se bată pe burtă cu mine. Atunci l-am zgâlţâit ceva mai tare. Văzând aşa, a pus în bătaie bateria lui cea mai grea şi m-a întrebat confidenţial: „Ţineţi să vă aduc la cunoştinţă că aveţi de dat un examen pentru verificarea cunoştinţelor?” Voia să-mi aducă aminte, înţelegi? Atunci m-am înfuriat şi i-am adus şi eu aminte: „Glotaşe Kantorek, acum doi ani ne-ai împuiat capul până ce ne-am dus cu toţii la centrul de recrutare; printre noi se afla şi Joseph Behm, care nu prea voia să meargă. Şi Joseph Behm a căzut cu trei luni înainte de data când ar fi trebuit să fie mobilizat. Dacă nu erai dumneata, scăpa până atunci. Şi-acum la stânga-mprejur! Mai vorbim noi”. Mi-a fost uşor să fiu mutat la compania