Coborâm în curte. Compania e aliniată. Mittelstaedt comandă „pe loc repaus” şi inspectează.

Deodată îl zăresc pe Kantorek şi abia îmi pot ţine râsul. Poartă un fel de redingotă dintr-o stofă albastră, foarte spălăcită. Pe spate şi la mâneci are petice mari, de culoare mai închisă. Haina aceasta trebuie să fi fost cândva a unui uriaş. Cu atât mai scurţi îi sunt pantalonii negri, tociţi; îi ajung abia până la jumătatea pulpei Dimpotrivă, bocancii sunt foarte spaţioşi, nişte încălţări străbune, tari ca fierul, cu vârfurile îndoite în sus şi, după moda veche, de încheiat cu şireturi într-o parte. În schimb, boneta e prea mică, o tichiuţă ca vai de lume. Îngrozitor de soioasă. Aspectul general e jalnic.

Mittelstaedt se opreşte în faţa lui.

— Glotaşe Kantorek, ăştia-s nasturi lustruiţi? N-ai să înveţi niciodată? Insuficient, Kantorek, insuficient...

Exult de plăcere înlăuntrul meu. Exact aşa îl dojenea Kantorek pe Mittelstaedt la şcoală, exact cu acelaşi ton: „Insuficient, Mittelstaedt, insuficient!”

Mittelstaedt continuă să-l muştruluiască:

— Uită-te la Boettcher şi ia-ţi exemplu de la el. Ai avea ce învăţa.

Nu-mi vine a crede. E şi Boettcher aici, Boettcher, portarul şcolii noastre! Şi tocmai el e dat ca exemplu! Kantorek mă săgetează cu o privire de parcă ar vrea să mă înghită. Eu însă îi rânjesc candid drept în faţă, ca şi când nici nu l-aş cunoaşte.

Ce mutră neroadă are cu tichiuţa şi cu uniforma lui! Şi o stârpitură ca asta ne băga pe vremuri în sperieţi când trona pe catedră şi ne împungea cu vârful creionului la verbele neregulate franţuzeşti, cu care tot n-am avut ce face mai târziu în Franţa. Nu sunt nici doi ani de atunci, şi iată-l acum pe glotaşul Kantorek despuiat de vrajă, cu genunchii strâmbi şi braţele ca nişte toarte de oală, cu nasturii prost lustruiţi şi într-o ţinută caraghioasă, un soldat imposibil. Nu-l mai pot asocia cu imaginea ameninţătoare de pe catedră, şi grozav aş vrea să ştiu ce voi face când prăpăditul ăsta va avea din nou dreptul să mă întrebe pe mine, deşcă veche: „Baumer, care este imperfectul verbului aller {6}?”

Deocamdată Mittelstaedt îi pune pe soldaţi să se răspândească în trăgători. Pe Kantorek îl numeşte, binevoitor, şef de grupă.

Bunăvoinţa asta îşi are însă rostul ei. La exerciţiile de răspândire în trăgători, şeful de grupă trebuie să fie totdeauna cu douăzeci de paşi în faţa grupei, iar când se comandă „Înapoi-marş!” linia de trăgători face pe loc la stânga-mprejur, pe când şeful grupei, care se pomeneşte deodată cu douăzeci de paşi în spatele liniei de trăgători, trebuie să se năpustească în galop, ca să ajungă din nou cu douăzeci de paşi în faţa grupei. Asta face laolaltă patruzeci de paşi în galop marş-marş. Dar abia a ajuns, că se şi comandă „Înapoi-marş!” şi şeful grupei trebuie să gonească acum alţi patruzeci de paşi, de data asta în direcţia opusă. Astfel grupa execută confortabil doar câte o întoarcere şi câţiva paşi, pe când şeful grupei se fâţâie încoace şi încolo ca o băşică într-o căldare. Şi totul se desfăşoară după una dintre faimoasele reţete ale lui Himmelstoss.

Kantorek nu se poate aştepta la altceva din partea lui Mittelstaedt, pe care l-a împiedicat odată să promoveze clasa, şi Mittelstaedt ar fi un idiot să nu profite de această ocazie admirabilă, înainte de a se întoarce pe front. Parcă mori mai uşor, după ce cazarma ţi-a oferit o asemenea şansă.

Deocamdată, Kantorek o zbugheşte încoace şi încolo ca un mistreţ hăituit. După câtva timp Mittelstaedt comandă încetarea, şi acum începe exerciţiul atât de important al târâtului pe jos. Pe genunchi şi în coate, cu arma în poziţie reglementară, Kantorek îşi strecoară divinul trup prin nisip, foarte aproape de noi. Gâfâie zgomotos, şi gâfâitul lui e muzică pentru urechile noastre.

Mittelstaedt îl îmbărbătează, consolându-l pe glotaşul Kantorek cu citate din repertoriul profesorului Kantorek:

— Glotaşe Kantorek, avem fericirea să trăim într-o epocă măreaţă; trebuie deci să ne adunăm toate puterile şi să înfruntăm uneori şi câte un neajuns.

Kantorek scuipă o bucată murdară de lemn, ce i-a intrat între dinţi, şi asudă.

Mittelstaedt se apleacă peste el şi-i suflă pe un ton patetic şi insinuant:

— Iar din pricina unor fleacuri să nu uităm niciodată grandioasele clipe prin care trecem, Kantorek!

Mă mir că nu-l văd pe Kantorek plesnind cu zgomot, mai ales că acum urmează ora de gimnastică, la care Mittelstaedt îl imită sublim, apucându-l de turul pantalonilor când e agăţat de bara fixă, şi-i trece bărbia peste stinghie, îndopându-l în acelaşi timp cu precepte bine simţite. Exact aşa a procedat şi Kantorek pe vremuri cu el.

După aceea se distribuie sarcinile următoare.

— Kantorek şi Boettcher, după pâine! Luaţi şi căruciorul cu voi.

Câteva minute mai târziu, cei doi pornesc cu căruciorul. Kantorek, furios, îşi ţine capul în piept. Portarul e mândru, pentru că are o treabă uşoară.

Manutanţa e la celălalt capăt al oraşului. Cei doi trebuie să străbată deci toată urbea dus şi întors.

— Asta o fac de câteva zile, rânjeşte Mittelstaedt. Sunt oameni care au şi început să-i aştepte, ca să-i vadă când trec.

— Splendid! exclam eu. Şi nu s-a plâns niciodată?

— A încercat! Dar comandantul nostru a izbucnit într-un hohot de râs homeric când a auzit despre ce e vorba. Nu poate înghiţi dascălii de şcoală. Şi, afară de asta, mă am bine cu fiica lui.

— O să te trântească la examen.

— Mă doare-n cot! răspunde Mittelstaedt flegmatic. De altfel, reclamaţia lui a fost inutilă, pentru că am putut dovedi că are de obicei sarcini uşoare.

— N-ai putea să-l freci odată în lege, ca să scoţi tot untul din el? întreb eu.

— Prea e nătântoc ca să merite aşa ceva, răspunde Mittelstaedt cu superioritate şi mărinimie.

*

Ce este permisia? O nesiguranţă care face ca după aceea toate să fie mult mai dificile. Chiar din primele zile simţi clipa despărţirii. Mama mă priveşte mută — numără ceasurile, ştiu; în fiecare dimineaţă e tristă. Încă o zi mai puţin! Raniţa mi-a ascuns-o undeva; nu vrea s-o vadă, ca să nu-şi amintească.

Ceasurile zboară repede când te