frământă gândurile. Mă smulg din vâltoarea lor şi o însoţesc pe soră-mea. Se duce la abator să cumpere câteva kilograme de oase. Asta e o mare favoare, şi încă din zori oamenii se aşează la coadă ca să obţină cele câteva ciolane. Unii leşină acolo.

Noi n-avem noroc. După ce-am aşteptat cu schimbul trei ceasuri, coada se împrăştie. Oasele s-au isprăvit.

Bine măcar că-mi primesc eu raţia mea. Din ea îi aduc şi mamei şi, în felul acesta, avem cu toţii o hrană mai substanţială.

Tot mai grele devin zilele, tot mai trişti ochii mamei, încă patru zile. Trebuie să mă duc la mama lui Kemmerich.

 

*

 

Nu, asemenea lucruri nu se pot scrie. Femeia aceasta care plânge cu hohote şi tremură, care mă zgâlţâie şi se răsteşte la mine: „De ce trăieşti tu, dacă el e mort?”, care mă scaldă în lacrimile ei şi strigă: „De ce-aţi mai venit pe lume, copii ca voi...”, care se prăbuşeşte pe un scaun şi mă întreabă printre sughiţuri: „L-ai văzut? L-ai mai văzut? Cum a murit?”

Îi spun că a fost lovit de un glonţ în inimă şi a murit numaidecât. Dar ea se uită la mine şi se îndoieşte:

— Minţi. Ştiu eu mai bine. Am simţit cât de greu a murit. I-am auzit glasul, şi în fiecare noapte am trăit spaimele lui. Spune-mi adevărul; vreau să-l ştiu, trebuie să-l ştiu.

— Nu, îi răspund, am fost lângă el. A murit imediat.

Ea mă roagă cu glasul strivit:

— Spune-mi. Trebuie. Ştiu că vrei să mă consolezi cu vorbele tale, dar nu vezi că mă chinuieşti mai rău decât dacă mi-ai spune adevărul? Nu pot suporta nesiguranţa; spune-mi cum a fost, oricât de groaznic ar fi. Tot e mai bine decât ceea ce mi-aş închipui eu.

N-am să-i spun niciodată; mai degrabă să mă toace de viu. O deplâng, dar îmi face impresia că-i şi puţin cam proastă. De ce nu-i ajunge ce i-am spus? Kemmerich e mort şi rămâne mort, indiferent dacă ştie ori nu ştie ea cum a murit. Când ai văzut atâţia morţi, nu mai poţi înţelege o asemenea revărsare de durere pentru unul singur. Spun deci pe un ton destul de nerăbdător:

— A murit imediat. Nici n-a simţit. Faţa îi era liniştită de tot.

Ea tace. Apoi întreabă tărăgănat:

— Ai putea să juri?

— Da.

— Pe tot ce ai mai sfânt?

O, Doamne, ce mai am eu sfânt? Lucrurile astea se schimbă repede la noi.

— Da, a murit imediat.

— Să nu te mai întorci niciodată acasă, dacă ai minţit?

— Să nu mă mai întorc niciodată, dacă n-a murit pe loc.

Aş mai lua şi nu ştiu câte altele pe seama mea. Dar acum se pare că mă crede. Suspină şi plânge îndelung. Îmi cere să-i spun cum s-a întâmplat şi ticluiesc o poveste pe care aproape că o cred şi eu acum.

Când să plec, mă sărută şi-mi dăruieşte o fotografie a lui. E în uniformă de recrut, rezemat de o masă rotundă cu picioare din crengi necojite de mesteacăn. Îndărăt, ca fundal, e pictată o pădure. Pe masă se află un ţap de bere.

 

*

 

Ultima seară acasă. Toţi sunt tăcuţi. Mă culc devreme, iau pernele în mână, le strâng la piept şi-mi cufund capul în ele. Cine ştie dacă voi mai dormi vreodată într-un asemenea pat moale!

Mama intră, mai târziu, în camera mea. Crede că dorm, şi eu rămân nemişcat, ca şi când aş dormi de-adevăratelea. Să vorbim, să stăm treji unul lângă altul, ar fi prea greu.

Şade lângă mine până spre dimineaţă, cu toate că are dureri şi uneori se chirceşte. La urmă nu mai pot rezista şi mă prefac că mă trezesc din somn.

— Du-te de te culcă, mămico; o să răceşti aici.

Ea răspunde:

— De dormit, o să am timp destul şi după aia.

Mă ridic în capul oaselor:

— Păi, nu plec imediat pe front, mămico. Trebuie să stau mai întâi patru săptămâni în cantonament. Şi de-acolo poate să mă mai reped într-o duminică pe-aici.

Ea tace. Apoi întreabă în şoaptă:

— Ţi-e tare frică?

— Nu, mamă.

— Voiam să-ţi mai spun ceva: Păzeşte-te de femei în Franţa. Sunt stricate.

Ah, mamă, mamă! Pentru tine am rămas copil — de ce nu pot să pun capul în poala ta şi să plâng? De ce trebuie să fiu eu totdeauna cel tare şi cumpănit? Aş vrea să plâng şi eu odată şi să fiu mângâiat, că doar nici nu sunt mai mult decât un copil: în şifonier atârnă încă pantalonaşii mei de puştan. E atât de puţin timp de atunci — de ce a trecut?

Cât pot de liniştit îi spun:

— Acolo unde suntem noi, mamă, nu există femei.

— Şi să fii cu băgare de seamă pe front, Paul.

Ah, mamă, mamă! De ce nu te iau acum în braţe ca să murim împreună! Ce fiinţe nenorocite suntem!

— Da, mamă, o să fiu cu băgare de seamă.

— Am să mă rog în fiecare zi pentru tine, Paul.

Ah, mamă, mamă! Hai să ne ridicăm şi să pornim înapoi de-a lungul anilor, până când toată ticăloşia asta nu va mai atârna deasupra noastră şi vom fi iarăşi numai noi doi, tu şi cu mine, mamă!

— Poate că vei reuşi să te aranjezi în vreun loc unde-i mai puţin primejdios.

— Da, mamă, s-ar putea să fiu dat la bucătărie; n-ar fi exclus.

— Primeşte orice şi lasă-i pe ceilalţi să vorbească...

— Nu mă sinchisesc eu de asta, mamă.

Oftează. Faţa ei e ca o lumină albă în întuneric.

— Acum trebuie să te duci la culcare, mamă.

Nu răspunde. Cobor din pat şi-i pun pătura pe umeri. Se reazămă de braţul meu; are dureri. Aşa o duc în odaia cealaltă. Câteva minute mai zăbovesc la dânsa.

— Dar trebuie să te faci şi tu sănătoasă, mamă, până când mă întorc eu.

— Da, da, băiatul meu.

— Să nu-mi mai trimiteţi nimic, mamă. Avem destulă mâncare pe front. Şi vouă vă prinde mai bine aici.

Ce biată înfăţişare are în patul ei, ea care mă iubeşte mai mult decât orice pe lume! În momentul când dau să plec, îmi spune repede:

— Ţi-am mai făcut rost de două perechi de indispensabili. Sunt buni, de lână. Au să-ţi ţină cald. Să nu