Ah, mamă! Ştiu cât trebuie să te fi zbătut pentru aceste două perechi de indispensabili, la câte cozi vei fi stat, cât vei fi alergat, la câţi vei fi cerşit! Ah, mamă, mamă, cum se poate să fiu silit să plec de lângă tine; cine, în afară de tine, are vreun drept asupra mea? Sunt încă aici, iar tu eşti colea, în pat; avem să ne spunem atât de multe şi nu vom izbuti niciodată.

— Noapte bună, mamă.

— Noapte bună, băiatul meu drag.

Odaia e în întuneric. Răsuflarea mamei pâlpâie ca un du-te-vino, încoace şi încolo. Ceasornicul îşi deapănă tic-tacul. Afară, pe la ferestre, vâjâie vântul. Castanii foşnesc.

În vestibul mă poticnesc de raniţa mea, care e gata împachetată pentru că mâine trebuie să plec dis-de-dimineaţă.

Îmi muşc pernele, încleştez pumnii de barele de fier ale patului. Nu trebuia să vin aici. Am fost nepăsător şi adeseori abătut pe front; n-am să mai pot fi niciodată. Am fost ostaş şi acum nu mai sunt decât îndurerat — de mine, de mama mea, de tot ce-i atât de trist şi atât de nesfârşit.

Nu trebuia să plec în permisie.

VIII

Barăcile cantonamentului din câmpie îmi sunt bine cunoscute. Aici i-a făcut Himmelstoss lui Tjaden educaţia. Dintre oameni, însă, nu mai cunosc aproape pe nimeni; totul s-a schimbat, ca de obicei. Doar pe câţiva i-am văzut pe vremuri, în treacăt.

Serviciul mi-l fac ca un automat. Seara mă duc aproape totdeauna la căminul soldaţilor, unde se găsesc reviste pe care nu le citesc; e însă şi un pian acolo; îl deschid uneori şi cânt. Două fete servesc; una dintre ele e tânără.

Cantonamentul e împrejmuit cu garduri înalte de sârmă. Când venim târziu de la căminul soldaţilor, trebuie să avem bilet de voie. Cine se are bine cu santinela, se strecoară bineînţeles şi fără.

Între tufe de ienupăr şi păduri de mesteceni, facem în fiecare zi instrucţie de companie. E suportabil dacă nu ni se cere mai mult. Alergi drept înainte, te arunci la pământ, şi răsuflarea ta încovoaie tijele şi florile bălăriilor. Nisipul străveziu, alcătuit din nenumărate grăunţe minuscule văzute de aproape, e curat ca într-un laborator. Ai ciudata tentaţie de a-ţi cufunda mâna în el.

Dar cel mai frumos lucru sunt pădurile cu lizierele lor de mesteceni. Îşi schimbă culoarea din clipă în clipă. Acum, bunăoară, trunchiurile strălucesc în albul cel mai orbitor, iar printre ele, mătăsos şi aerian, pluteşte verdele-pastel al frunzişului; în momentul următor totul se transformă într-un albastru opalin, care se prelinge argintiu dinspre lizieră şi topeşte verdele; dar într-un loc se închide brusc şi devine aproape negru când un nor acoperă soarele. Şi umbra lui aleargă ca o stafie de-a lungul trunchiurilor acum livide, şi mai departe, peste câmp, până în zare. Între timp mestecenii scânteiază din nou ca nişte steaguri de sărbătoare cu beţe albe, pe care le încununează pârjolul frunzişului roşu-auriu, acum.

Mă pierd uneori atât de mult în jocul acesta de gingaşe lumini şi umbre transparente, încât aproape că nu mai aud comenzile; când eşti singur, începi să observi şi să îndrăgeşti natura, iar eu aici nu am multe cunoştinţe şi nici nu le doresc peste măsura obişnuită. Prea ne cunoaştem puţin, ca să facem altceva decât să stăm la taifas, iar seara să jucăm cărţi.

Lângă barăcile noastre, se află lagărul cel mare de prizonieri ruşi. E despărţit de noi, ce-i drept, prin îngrădituri de sârmă; totuşi, prizonierii reuşesc să pătrundă în cantonamentul nostru. Sunt foarte sfioşi şi speriaţi, măcar că mulţi dintre ei au bărbi şi sunt nişte adevărate matahale, ceea ce îi face să semene cu nişte bernardini bătuţi şi umiliţi.

Dau târcoale barăcilor noastre şi caută prin lăzile de gunoi. E uşor de închipuit ce găsesc în ele. Hrana noastră e şi aşa pe sponci şi mai ales proastă; ni se dau napi tăiaţi în şase şi fierţi în apă, cotoare de morcovi cu glodul pe ele; cartofii pătaţi sunt mari delicatese, iar apogeul îl reprezintă supa slabă de orez, în care se zice că plutesc zgârciuri de vacă, tăiate bucăţele, dar tăiate atât de mărunt că nu le mai găseşte nimeni.

Cu toate astea mâncăm tot, fireşte. Dacă vreunul dintre noi e într-o zi atât de bogat încât nu trebuie să-şi lingă farfuria, alţi zece sunt totdeauna gata să ia ce i-a rămas. Numai resturile pe care lingura nu le mai poate râcâi sunt muiate în apă şi aruncate cu lăturile în lăzile de gunoi. La ele se mai adaugă uneori câteva cozi de napi, felioare de pâine mucegăită şi tot felul de murdării.

Apa aceasta chioară, tulbure, soioasă e ţinta prizonierilor. Ei o scot lacomi din lăzile împuţite şi o duc cu ei sub bluze.

E ciudat să vezi atât de aproape pe aceşti duşmani ai noştri. Au feţe care te pun pe gânduri, feţe cumsecade de ţărani, frunţi late, nasuri late, buze late, mâini late, părul ca lâna. Ar trebui folosiţi la arat, la cosit şi la culesul merelor. Par chiar mai blajini decât ţăranii noştri frizoni.

E trist să le vezi mişcările când cerşesc un pic de mâncare. Sunt cu toţii foarte slabi, căci li se dă exact cât trebuie ca să nu moară de foame. Noi înşine nu primim nici pe departe cât s-ar cuveni, ca să ne săturăm. Ei au dizenterie şi, cu priviri speriate, unii ne arată pe furiş colţuri de cămaşă mânjită de sânge. Spinările, grumazurile le sunt gârbovite, genunchii îndoiţi; ochii cată pieziş, de jos în sus, atunci când întind mâna şi, cu puţinele cuvinte pe care le ştiu, cerşesc — cerşesc cu glasurile lor line şi molcome de bas, care amintesc sobe calde şi odăi de ţară.

Sunt indivizi care-i lovesc cu picioarele şi-i trântesc la pământ; dar de ăştia avem puţini. Cei mai mulţi nu le fac nimic, nici nu se uită la ei. Câteodată, ce-i drept, când sunt prea decăzuţi, te cuprinde furia şi le arzi una. Încaltea de n-ar avea asemenea priviri — câtă jale, Doamne, poate sălăşlui în două globuleţe atât de mici încât pot fi acoperite cu un singur deget: ochii!

Seara vin în barăci şi fac schimb: tot ce posedă