mai de preţ dau pentru pâine. Şi uneori reuşesc, căci au cizme bune, pe când ale noastre sunt proaste. Pielea cizmelor lor cu carâmbi înalţi e minunat de moale, ca iuftul. Feciorii de ţărani de la noi, cărora li se trimite de acasă untură, îşi pot permite să le ia. Preţul unei perechi de cizme este de aproximativ două până la trei pâini, sau de o pâine şi un cârnat uscat nu prea mare.

Dar aproape toţi ruşii au dat de mult lucrurile ce le aveau. Poartă acum ţoale mizerabile şi caută să facă schimb cu mici sculpturi în lemn şi cu obiecte confecţionate de ei din schije de obuz şi din spărturi de inele de aramă. Lucrurile acestea nu le produc, bineînţeles, prea mult, deşi n-au fost uşor de lucrat — dar ei le dau şi pentru câteva felii de pâine. Ţăranii noştri sunt încăpăţânaţi şi şireţi când se tocmesc. Îi ţin rusului bucata de pâine, sau cârnatul, atât de multă vreme sub nas, până ce nefericitul îngălbeneşte de poftă şi dă ochii peste cap; atunci nu-i mai pasă de nimic altceva. Prada câştigată e împachetată apoi de ţărani cu toată încetineala de care sunt capabili; după aceea scot din buzunar briceagul lor cel gros, taie pentru ei înşişi, domol şi tacticos, o felie zdravănă de pâine din merindele de acasă şi, la fiecare îmbucătură, câte o bucată din gustosul cârnat uscat, şi se ospătează, drept recompensă pentru buna afacere realizată. E de-a dreptul provocator felul lor de a se înfrupta şi mare poftă ai avea să le trăsneşti câteva în scăfârlie. Rareori împart cu alţii. De altfel ne şi cunoaştem prea puţin.

 

*

 

Sunt adeseori de santinelă la ruşi. În întuneric văd umbrele lor mişcându-se, ca nişte berze bolnave, ca nişte păsări mari. Vin foarte aproape de reţea şi-şi lipesc feţele de sârma împletită, înfigându-şi degetele, aidoma unor gheare, printre ochiuri. Uneori stau mulţi unii lângă alţii. Şi trag în piept vântul ce vine de pe câmp şi din păduri.

Rareori vorbesc, dar şi atunci numai câteva cuvinte. Sunt mai umani şi — parcă îmi vine a crede — mai înfrăţiţi unii cu alţii decât noi. Dar asta este poate numai din pricină că se simt mai nefericiţi decât noi. Şi totuşi, în fond, pentru ei războiul s-a sfârşit. Deşi nici să-ţi duci zilele, aşteptând dizenteria, nu e viaţă.

Glotaşii care-i păzesc spun că la început au fost mai dezgheţaţi. Aveau — cum e cam peste tot — raporturi sexuale între ei şi se pare că de multe ori s-au produs încăierări cu pumnii şi cu cuţitele. Acum, însă, sunt cu totul îndobitociţi şi nepăsători; cei mai mulţi nici măcar onanie nu mai fac — atât de grozav au slăbit — cu toate că în alte locuri flagelul acesta e atât de răspândit că-l practică barăci întregi.

Stau îngrămădiţi în dosul reţelei; câteodată unul se îndepărtează clătinându-se, dar nu trece mult şi altul îi ia locul. Cei mai mulţi sunt tăcuţi; doar câte unul cerşeşte cartonul unei ţigări fumate.

Le văd siluetele negre. Bărbile le fâlfâie în vânt. Nu ştiu decât că sunt prizonieri, şi tocmai asta mă tulbură. Viaţa lor e anonimă şi fără nici o vină; dacă aş şti mai multe despre ei, cum îi cheamă, cum trăiesc, ce nădăjduiesc, ce-i doare, emoţia mea ar avea un sens şi s-ar putea transforma în compătimire. Acum însă nu ghicesc în ei decât durerea creaturii, înspăimântătoarea melancolie a vieţii şi neîndurarea oamenilor.

Un ordin a făcut din aceste făpturi blajine duşmanii noştri; tot un ordin i-ar putea schimba în prieteni. La o masă oarecare se semnează un act de către câţiva inşi pe care nu-i cunoaşte nimeni dintre noi, şi ani de zile ţinta noastră de căpetenie e să săvârşim fapte care altminteri întâmpină dispreţul întregii lumi şi sunt supuse celor mai grele pedepse. Cine ar mai putea semna asemenea acte, dacă i-ar vedea pe oamenii tăcuţi de aici, cu feţele lor de copii şi cu bărbile lor de apostoli? Fiecare subofiţer este faţă de recrut, fiecare profesor de liceu faţă de elev, un duşman mai aprig decât ne sunt ei nouă. Şi totuşi, am trage din nou în ei şi ei în noi, dacă ar fi liberi.

Mă cuprinde spaima; nu se cade să merg mai departe cu asemenea gânduri. Drumul acesta duce în prăpastie. N-a venit încă ziua, dar ideea nu trebuie s-o uit; trebuie s-o păstrez, s-o încui undeva, până după terminarea războiului. Inima îmi ropoteşte: oare asta să fie ţinta, fapta cea mare, fapta unică la care m-am gândit în tranşee, pe care am căutat-o ca supremă posibilitate de a exista după această catastrofă a întregii omeniri; oare ea să fie menirea vieţii de după război, vrednică de anii de groază pe care i-am trăit?

Scot ţigările din buzunar, le rup în două şi le dau ruşilor. Ei se înclină şi le aprind. Pe câteva chipuri licăre acum punctişoare roşii. Sunt liniştitoare; arată ca ferestruicile caselor întunecate de ţară, îndărătul cărora bănuieşti un refugiu.

 

*

 

Zilele se scurg. Într-o dimineaţă ceţoasă e îngropat încă un rus; mor acum aproape zilnic câţiva. Sunt tocmai de gardă când îl înmormântează. Prizonierii cântă un cor; îl cântă pe mai multe voci, dar parcă nu sunt voci, parcă ar fi o orgă ce răsună de departe de pe câmp.

Îngropăciunea se face repede.

Seara se adună din nou îndărătul reţelei şi vântul adie către ei dinspre pădurile de mesteceni. Stelele sunt reci.

Cunosc acum pe câţiva dintre ei, care vorbesc destul de bine nemţeşte. În mijlocul lor e un muzicant care spune că a fost violonist la Berlin. Când vede că ştiu să cânt puţin la pian, îşi aduce vioara şi cântă. Ceilalţi se aşează şi se reazemă cu spinarea de reţea. Violonistul stă în picioare şi cântă; uneori are expresia împăienjenită pe care o vedem la unii violonişti, atunci când închid ochii; apoi îşi leagănă iarăşi instrumentul în ritm şi-mi zâmbeşte.

Cântă probabil melodii populare, căci ceilalţi îi ţin hangul, fredonând. Par nişte coline întunecate care zumzăie gros de sub pământ. Sunetul vioarei se înalţă deasupra lor ca o fată zveltă, luminoasă şi