singuratică. Glasurile contenesc şi numai vioara se mai aude în noapte — subţire de parcă ar tremura de frig; trebuie să stai foarte aproape de ea; ar fi desigur mai bine într-o încăpere — aici, afară, te întristează, când o auzi rătăcind atât de stingheră.

 

*

 

Nu mi se dă învoire duminică, pentru că abia am avut o permisie mai mare. De aceea în ultima duminică dinaintea plecării pe front vin în vizită la mine tata şi soră-mea mai mare. Stăm toată ziua la căminul soldaţilor. Unde să ne fi dus? În baracă n-avea nici o noimă. La prânz facem o plimbare pe câmp.

Ceasurile se târăsc anevoie; nu ştim ce să ne spunem. Vorbim deci despre boala mamei. S-a stabilit acum precis că are cancer; a fost şi internată la spital şi peste câteva zile va fi operată. Medicii speră că se va face bine, dar noi n-am auzit niciodată să se fi vindecat cineva de cancer.

— Unde e internată? întreb.

— La spitalul sfânta Luiza, răspunde tata.

— Ce clasă?

— A treia. Trebuie să vedem mai întâi cât o să coste operaţia. De altfel, chiar ea a cerut s-o dăm la clasa a treia. Zicea că acolo, încaltea, o să se poată distra puţin. E şi mai ieftin.

— Asta înseamnă că e cu multe laolaltă. Numai de-ar putea să doarmă noaptea.

Tatăl meu dă din cap. Faţa îi e istovită şi brăzdată de zbârcituri. Mama a fost de multe ori bolnavă; la spital nu s-a dus, ce-i drept, decât atunci când era nevoită; totuşi ceea ce s-a cheltuit a fost mult pentru noi, şi viaţa tatălui meu s-a trecut de fapt numai cu grijile astea.

— De-am şti măcar cât o să coste operaţia, zice el.

— N-aţi întrebat?

— De-a dreptul nu, asta nu se poate — n-am vrut să-l indispunem pe medic, că doar el e acela care o va opera.

Da, îmi spun eu cu amărăciune, aşa suntem noi, aşa sunt oamenii săraci. Nu îndrăznesc să întrebe de preţ şi-şi fac griji nemaipomenite din pricina asta; dar ceilalţi, cei care nu duc nici o lipsă, găsesc că e foarte natural să stabilească dinainte preţul. Şi pe ei nu se supără doctorul.

— Pansamentele de după operaţie sunt şi ele foarte scumpe, întregeşte tata.

— Casa de ajutor nu contribuie cu nimic? întreb.

— Mama e de prea multă vreme bolnavă.

— Dar aveţi ceva bani?

Tata scutură din cap:

— Nu. Dar acum pot să lucrez din nou ore suplimentare.

Ştiu că va sta până la miezul nopţii la masa de lucru, fălţuind şi lipind şi tăind. La opt seara va hăpăi câteva îmbucături din alimentele sărăcăcioase ce li se dau pe cartele. Apoi va lua o bulină contra durerilor de cap şi va continua să lucreze.

Ca să-l înviorez puţin, îi povestesc câteva istorioare care-mi trec prin minte, glume soldăţeşti şi tot felul de anecdote cu generali şi majuri cărora li s-au jucat feste.

După aceea îi conduc la gară. Îmi dau un borcan cu marmeladă şi un pachet cu chifteluţe de cartofi, pe care mama le-a prăjit pentru mine înainte de a intra în spital.

Apoi ei pleacă şi eu mă întorc la cantonament.

Seara ung chifteluţele cu marmelada din borcan şi mănânc câteva. Dar nu-mi face nici o plăcere. Ies ca să le dau ruşilor. Îmi aduc însă aminte că au fost prăjite de mama şi că poate a avut dureri când a stat lângă maşina de gătit. Pun pachetul la loc în raniţă şi duc ruşilor numai două bucăţi.

 

 

IX

 

Călătorim de câteva zile. Pe cer apar întâile avioane. Trecem pe lângă trenuri încărcate. Tunuri, tunuri. Suntem transbordaţi pe linia ferată de front. Îmi caut regimentul. Nimeni nu ştie de el. Undeva dorm peste noapte, undeva primesc dimineaţa merinde şi câteva vagi instrucţiuni. Cu raniţa şi cu arma, mă aştern deci din nou la drum.

Când sosesc, nu mai e nici unul dintre ai noştri în satul nimicit de bombardamente. Aflu că am devenit divizie volantă şi că suntem trimişi oriunde miroase a primejdie. Asta nu mă prea face să zburd de bucurie. Mi se vorbeşte de pierderile mari suferite de ai noştri. Mă interesez de Kat, de Albert. Nimeni nu ştie de ei.

Continui să caut şi rătăcesc dintr-un loc într-altul; e un simţământ cu totul nou. Încă o noapte, şi încă una, îmi fac sălaş ca un indian. Apoi primesc indicaţii precise — şi în aceeaşi după-amiază mă prezint la cancelarie.

Plutonierul-major mă reţine. Compania se întoarce peste două zile; n-are nici un rost să mă mai trimită pe front.

— Cum a fost în permisie? mă întreabă. Bine, nu?

— Aşa şi aşa, îi răspund.

— Da, da, oftează majurul. Ar fi ceva minunat dacă n-ar mai trebui să ne întoarcem. Aşa însă, a doua jumătate a permisiei e totdeauna stricată.

Umblu lelea şi trândăvesc până dimineaţa. Compania se întoarce, cenuşie, murdară, mohorâtă, cătrănită. Sar din culcuş şi mă amestec printre oameni; ochii mei iscodesc; iată-l pe Tjaden, colo îşi suflă nasul Müller iar dincoace, da, sunt Kat şi Kropp. Ne punem sacii de paie unii lângă alţii. Mă simt vinovat când mă uit la dânşii; şi totuşi n-am nici o vină. Înainte de a ne culca, scot chifteluţele de cartofi şi marmelada rămasă, ca să aibă şi ei ceva.

Cele două chifteluţe care au fost la margine în pachet sunt mucegăite, dar mai pot fi mâncate. Le opresc pentru mine, dar pe cele mai proaspete le dau lui Kat şi Kropp.

Kat mestecă şi mă întreabă:

— Sunt de la mămica?

Dau din cap.

— Tare bune! exclamă molfăind. Se cunoaşte numaidecât.

Sunt gata-gata să plâng. Nu mă mai recunosc pe mine însumi. Dar o să mă simt iarăşi bine aici, cu Kat, cu Albert şi cu ceilalţi. Aici mi-e locul.

— Ai avut noroc, îmi şopteşte Kropp înainte de a adormi. Se spune că vom fi trimişi în Rusia.

În Rusia? Acolo nu mai e război.

Undeva, departe, duduie frontul. Pereţii barăcii zuruie.

 

*

 

Se face curăţenie mare. Apelurile se ţin lanţ. Suntem inspectaţi pe faţă şi pe dos. Tot ce e rupt se înlocuieşte cu lucruri bune. Eu capăt o tunică pe cinste, nouă-nouţă, iar Kat, fireşte, echipamentul întreg.

Circulă zvonul că se va încheia pacea; însă