presupunerea celorlalţi e mai probabilă: vom fi trimişi în Rusia. Dar de ce am avea nevoie în Rusia de efecte mai bune?

În sfârşit aflăm adevărul: vine împăratul să ne treacă în revistă. De aceea toate inspecţiile şi parainspecţiile de până acum.

 

*

 

Opt zile în şir avem impresia că ne aflăm într-o cazarmă de recruţi; la fel ca acolo se munceşte şi se face instrucţie. Toţi suntem morocănoşi şi enervaţi, căci curăţenia exagerată nu ne încântă de fel, iar pasul de defilare şi mai puţin. Lucruri de astea supără pe soldat mai mult decât viaţa în tranşee.

În sfârşit, iată şi momentul culminant. Stăm lumânare în poziţia de drepţi şi împăratul îşi face apariţia. Suntem curioşi cum arată. Trece pe dinaintea noastră şi eu sunt cam decepţionat: după fotografii mi-l închipuiam mai înalt şi mai voinic, în tot cazul, cu un glas mai tunător.

Împarte Cruci de fier şi se adresează unuia şi altuia. Apoi rupem rândurile.

Mai târziu, stăm la taifas. Tjaden spune uimit:

— Aşadar ăsta-i grangurul cel mai mare. În faţa lui trebuie să stea toţi smirnă, absolut toţi!

Şi adaugă gânditor:

— În faţa lui trebuie să stea smirnă şi Hindenburg, nu?

— Păi dar! confirmă Kat.

Tjaden n-a terminat încă. Se gândeşte câtva timp şi întreabă apoi:

— Dar un rege? Trebuie să stea şi el smirnă în faţa unui împărat?

Nici unul dintre noi nu ştie, dar nu credem să fie aşa. La urma urmei, amândoi sunt atât de suspuşi că nu mai poate fi vorba ca unul să stea smirnă în faţa celuilalt.

— Ce fleacuri îţi mai trec şi ţie prin minte, îl ceartă Kat pe Tjaden. Principalul e că trebuie să stai tu smirnă.

Dar Tjaden e pur şi simplu fascinat. Închipuirea lui, de obicei atât de firavă, se umflă acum.

— Păi să vedeţi, glăsuieşte el. Eu unul nu pot înţelege că un împărat trebuie să meargă la latrină întocmai ca mine.

— Ba bine că nu! râde Kropp.

— Eşti ţicnit? se răsteşte Kat. Ai păduchi în căpăţână? Dacă-i vorba de latrină, n-ai face rău să te duci chiar acum acolo, ca să-ţi mai limpezeşti capul şi să nu vorbeşti ca un copil de ţâţă.

Tjaden dispare.

— Un lucru aş vrea totuşi să ştiu, zice Albert. Ar fi fost război şi dacă împăratul s-ar fi opus?

— De asta sunt sigur, mă amestec eu în vorbă. Se spune că la început nici n-a vrut.

— Bine, dar chiar dacă el, de unul singur, n-a izbutit, poate că s-ar fi schimbat lucrurile dacă şi alţi douăzeci, treizeci de inşi din lume ar fi spus nu.

— Bineînţeles, încuviinţez eu. Decât că tocmai aceia au vrut război.

— E de-a dreptul caraghios când stai să te gândeşti, continuă Kropp. Noi suntem aici ca să ne apărăm patria. Dar şi franţujii sunt aici ca să-şi apere patria. Atunci cine are dreptate?

— Poate că şi unii şi alţii, răspund eu, fără însă să cred ceea ce spun.

— O fi, grăieşte Albert — şi-i citesc pe faţă că vrea să mă încolţească — dar profesorii şi pastorii şi ziarele noastre declară că numai noi avem dreptate, şi sper că aşa este; însă profesorii şi pastorii şi ziarele franceze susţin la fel că numai ei au dreptate — atunci cum devine cazul?

— Asta nu ştiu, răspund. În tot cazul e război, şi pe zi ce trece intră tot mai multe ţări în el.

Tjaden se întoarce. E tot agitat şi se amestecă imediat în vorbă, întrebând cum se naşte un război.

— De obicei — ripostează Albert cu oarecare superioritate — atunci când o ţară aduce o ofensă altei ţări.

Dar Tjaden se preface tare de cap:

— O ţară? Asta nu înţeleg. Un munte din Germania nu poate supăra un munte din Franţa. Şi nici un fluviu sau o pădure sau un lan de grâu.

— Eşti nerod sau numai faci pe prostul? mârâie Kropp. Nu asta am vrut să spun. Un popor jigneşte alt popor...

— Atunci eu n-am ce căuta aici, ripostează Tjaden. Eu nu mă simt jignit.

— Mai stă omul să-ţi explice ţie ceva! izbucneşte Albert supărat. Nu părerea ta, ţărănoiule, are vreo importanţă în chestia asta.

— Dar bine, omule, ceea ce interesează e poporul în totalitatea lui, adică statul! exclamă Müller.

— Statul! Statul! face Tjaden, pocnind mucalit din degete. Jandarmi, poliţie, biruri — ăsta e statul vostru. Dacă despre el vrei să vorbeşti, foarte mulţumesc.

— Aici ai nimerit-o, încuviinţează Kat. Pentru întâia oară ai spus şi tu ceva adevărat, Tjaden. Între stat şi patrie este într-adevăr o deosebire.

— Dar patria şi statul sunt unul şi acelaşi lucru, precizează Kat. Patrie fără stat nu există.

— Exact, dar ia gândeşte-te că noi, aproape toţi, suntem oameni simpli. Iar în Franţa, aşijderea, cei mai mulţi sunt tot muncitori, meşteşugari sau mici slujbaşi. Atunci de ce un lăcătuş sau un ciubotar francez să vrea să ne atace pe noi? Nu — treaba asta o fac numai cârmuitorii. Eu unul nu văzusem nici pui de franţuz până n-am venit aici, şi sunt sigur că cei mai mulţi franţuji se găsesc în aceeaşi situaţie. Ba sunt tot atât de puţin întrebaţi ca şi noi.

— Atunci de ce naiba o fi război? se miră Tjaden.

Kat dă din umeri:

— Or fi existând şi oameni cărora războiul le foloseşte.

— Eu unul nu sunt dintre aceia, rânjeşte Tjaden.

— Tu nu, bineînţeles, şi nici unul dintre noi cei de-aici.

— Atunci cine? insistă Tjaden. Nici împăratului nu-i foloseşte războiul. Are doar tot ce-i trebuie.

— Nu spune asta, întâmpină Kat. Are ce-i trebuie, dar un război n-a avut până acum. Şi oricare împărat mai mare are nevoie de cel puţin un război, căci altfel nu ajunge vestit. Răsfoieşte cărţile tale de şcoală.

— Datorită războaielor devin celebri şi generalii, se amestecă Detering.

— Chiar mai celebri decât împăraţii, întăreşte Kat.

— Cu siguranţă că îndărătul lor sunt alţii — oameni care câştigă de pe urma războaielor, mormăie Detering.

— Eu cred că-i mai degrabă un fel de febră, zice Albert. Nimeni nu vrea război şi totuşi, deodată, izbucneşte. Noi nu l-am vrut, ceilalţi susţin acelaşi lucru — şi cu toate astea o jumătate de omenire e încleştată în război.

— Dincolo se minte însă mai mult