decât la noi, ripostez eu. Aduceţi-vă aminte de foile volante ale prizonierilor, în care se spunea despre noi că mâncăm copii belgieni. Pe ăi care scriu astfel de lucruri ar trebui să-i spânzure. Ei sunt adevăraţii vinovaţi.

Müller se ridică:

— Oricum, mai bine că războiul e aici şi nu în Germania. Uitaţi-vă numai la câmpurile astea pline de pâlnii.

— Ce-i drept e drept, admite până şi Tjaden. Dar şi mai bine ar fi să nici nu existe război.

Şi pleacă mândru pentru că ne-a înfundat şi el o dată pe noi teteriştii{7}. Părerea lui e însă tipică aici; o întâlneşti mereu — şi nu prea ştii ce ripostă să dai, deoarece o dată cu ea încetează şi înţelegerea pentru alte corelaţii. Sentimentul naţional al ostaşului începe cu faptul că se află aici; dar cu asta se şi sfârşeşte; toate celelalte le judecă practic şi din punctul lui de vedere personal.

Albert se lungeşte plictisit în iarbă:

— Cel mai bun lucru e să nu vorbeşti despre asemenea chestii.

— Cu vorba nici nu se schimbă nimic, întregeşte Kat.

Colac peste pupăză, trebuie să dăm înapoi aproape toate efectele primite şi ni se restituie vechiturile noastre. Cele bune au fost numai pentru paradă.

 

*

 

În loc să plecăm în Rusia, pornim din nou pe front. Pe drum trecem printr-o biată pădure cu trunchiurile ciopârţite şi cu pământul răvăşit. În unele locuri sunt gropi îngrozitoare.

— Măi să fie! îi spun lui Kat. Da' ştiu că au tras pe aici, nu s-au încurcat!

— Aruncătoare de mine, răspunde el şi arată în sus.

De crengile copacilor atârnă morţi. Un soldat despuiat stă călare pe o ramificare de trunchi, are casca în cap, dar altminteri gol puşcă. Numai o jumătate dintr-însul e pe copac: partea de sus a corpului; picioarele lipsesc.

— Ce s-o fi întâmplat aici? întreb eu.

— Pe ăsta l-au zburat din uniformă, mormăie Tjaden.

Kat zice:

— Ciudat; am mai văzut de-astea de câteva ori. Când pocneşte o astfel de mină, te scoate pur şi simplu din uniformă. Presiunea aerului pesemne.

Cercetez mai încolo. E într-adevăr aşa. Colo spânzură câteva zdrenţe de uniformă fără om în ele; dincoace e lipită o piftie plină de sânge, oare a fost cândva mădular omenesc? În altă parte e un trup care numai la un picior mai are o bucată de izmană, iar la gât gulerul tunicii; altminteri e cu desăvârşire gol; uniforma e împrăştiată în copac. Lipsesc ambele braţe, de parcă ar fi fost deşurubate. Pe unul din ele îl găsesc la douăzeci de paşi mai încolo, într-un tufiş.

Mortul zace cu faţa în jos. În locul unde sunt rănile de la braţe, pământul s-a înnegrit de sânge. Sub picioare muşchiul e răscolit, ca şi cum omul s-ar mai fi zbătut.

— Nu-i glumă, Kat! spun eu.

— Nici când te alegi cu o schijă de obuz în burtă nu e glumă, mi-o întoarce el dând din umeri.

— Să nu ne înduioşăm, glăsuieşte Tjaden.

Toată povestea nu poate să se fi întâmplat de mult; sângele e încă proaspăt. Deoarece toţi oamenii pe care-i vedem sunt morţi, nu ne oprim, ci raportăm doar la primul post sanitar. La urma urmei nici nu e treaba noastră să uşurăm munca armăsarilor de brancarde.

 

*

 

E ordin să se trimită o patrulă care să observe până unde e ocupată poziţia inamică. Din pricina concediului pe care l-am avut, încerc un simţământ ciudat faţă de ceilalţi şi de aceea mă prezint şi eu, voluntar, pentru această patrulă. Stabilim planul de acţiune, ne strecurăm printre reţelele de sârmă şi ne despărţim apoi, ca să ne târâm mai departe unul câte unul. După câteva minute găsesc o pâlnie nu prea scobită şi alunec binişor înăuntru. De-aici îmi arunc ochii în jur.

Câmpul se află sub foc de mitralieră de intensitate mijlocie. E împroşcat din toate părţile, nu prea tare, totuşi suficient pentru a nu permite nimănui să-şi înalţe mădularele cât de cât.

O umbrelă luminoasă se deschide. Terenul pare încremenit în lumina firavă. Cu atât mai întunecată se năpusteşte după aceea bezna. În tranşee s-a spus adineauri că în faţa noastră ar fi negri. Asta e foarte neplăcut, deoarece negrii nu pot fi văzuţi în întuneric; se mai ştie de altfel că sunt foarte isteţi în patrulare. Totuşi, lucru ciudat: acţionează uneori cât se poate de nechibzuit; atât Kat şi Kropp, în timpul unei patrulări, au împuşcat o contrapatrulă de negri, pentru că aceştia, neputându-se abţine de la ţigări, au fumat pe drum. Kat şi Albert n-au avut decât să ochească vârfurile aprinse ale ţigărilor.

Lângă mine se prăvăleşte şuierând un obuz de calibru mic. Nu l-am auzit venind şi mă sperii cumplit. În aceeaşi clipă se naşte în mine o spaimă absurdă. Sunt singur aici, în plin întuneric şi aproape fără nici un ajutor — poate că dintr-o pâlnie mă pândesc doi ochi şi o grenadă de mână e gata să mă rupă în bucăţi. Caut să mă îmbărbătez. Nu-i prima oară că patrulez, iar patrularea de acum nu e prea primejdioasă. Dar e cea dintâi după permisie şi, afară de asta, terenul mi-e încă destul de străin.

Caut să-mi bag în cap că tulburarea mea e o nerozie, că în întuneric nu mă pândeşte desigur nimeni, pentru că altminteri mitralierele n-ar trage paralele cu solul.

Dar e zadarnic. Gândurile mi se învârtesc zănatic în cap — aud glasul mamei care-mi spune să mă păzesc, văd pe ruşi cu bărbile lor fluturânde, rezemaţi de reţeaua de sârmă, mi se năluceşte imaginea luminoasă şi magică a unei cantine cu scaune, a unui cinematograf din Valenciennes, văd chinuitor — oribilă în închipuirea mea — ţeava cenuşie, nesimţitoare, a unei carabine ce se ţine după mine mută, iscoditoare, în orice parte încerc să-mi întorc capul; sudoarea îmi năvăleşte din toţi porii.

Sunt tot în scobitura de pământ. Mă uit la ceas: au trecut numai câteva minute. Fruntea mi-e leoarcă, orbitele îmi sunt jilave, mâinile îmi tremură, gâfâi. Nu e decât o criză groaznică de frică, teama pur şi simplu ridicolă de a-mi scoate capul şi a mă târî mai departe.

Ca un terci se moaie în mine încordarea de până acum, preschimbându-se în dorinţa de a rămâne