unde mă aflu. Mădularele mi s-au lipit de pământ; fac o încercare disperată, dar nu reuşesc să le dezlipesc. Mă îndes mai tare în pământ, nu mai pot înainta şi iau hotărârea de a rămâne pe loc.

Dar pe dată mă acoperă din nou talazul — un talaz în care e un amestec de ruşine, de căinţă, dar şi de dulce siguranţă. Mă ridic puţin ca să privesc împrejur. Ochii îmi ard, atât de aprig îi înfig în beznă. O rachetă luminoasă suie pe cer — mă ghemuiesc din nou.

Duc o luptă haotică, nebună, cu mine însumi; vreau să ies din scobitura de pământ şi totuşi mă rostogolesc mereu înapoi; îmi zic: „Trebuie! E vorba de camarazii tăi, nu de un ordin idiot oarecare” — şi, imediat după aceea: „Dar ce mă priveşte? Eu n-am de pierdut decât o singură viaţă..”

De toate astea e vinovată numai permisia mea — mă scuz înciudat. Dar n-o cred nici eu. Simt o sfârşeală îngrozitoare, mă ridic încet şi mă proptesc în braţe, trag spinarea după mine şi mă salt pe buza pâlniei, cu corpul pe jumătate în afară.

În aceeaşi clipă aud zgomot şi zvâcnesc înapoi. Cu tot vuietul artileriei, orice zgomot suspect se distinge clar. Ciulesc urechile — zgomotul e în spatele meu. Sunt oameni de la noi care umblă prin tranşee. Aud acum şi glasuri înăbuşite. După intonaţie, cel care vorbeşte ar putea fi Kat.

O căldură neasemuită mă străbate subit. Vocile astea, puţinele cuvinte şoptite, paşii ce se aud în tranşeea dindărătul meu mă smulg dintr-o dată din înspăimântătoarea însingurare a fricii de moarte, căreia era cât pe-aici să-i cad pradă. Vocile astea sunt mai mult decât viaţa mea, mai mult decât iubirea de mamă şi decât frica, sunt tot ce există pe lume mai puternic şi mai ocrotitor: sunt vocile camarazilor mei.

Am încetat de a fi un crâmpei tremurător de viaţă, singur în beznă — ţin de ei după cum şi ei ţin de mine, avem cu toţii aceeaşi frică şi aceeaşi existenţă, suntem legaţi unii de alţii în chipul cel mai simplu şi mai trainic. Aş vrea să-mi îngrop faţa în glasurile lor, în aceste câteva cuvinte care m-au salvat şi care mă vor ajuta şi de-acum înainte.

 

*

 

Cu băgare de seamă mă strecor peste marginea pâlniei şi alunec ca un şarpe înainte. Pe patru labe mă târăsc mai departe; merge bine; mă orientez, privesc împrejur şi-mi memorez, după lumina flăcărilor, aşezarea gurilor de foc, ca să regăsesc drumul de întoarcere. Apoi încerc să prind contact cu ceilalţi.

Continuă să-mi fie teamă, dar teama de acum e rezonabilă; o prudenţă intensificată la maximum. Vântul bate puternic şi, prin beznă, umbre alunecă încoace şi încolo la scăpărarea fiecărei descărcări de tun. Din pricina asta se vede prea puţin şi prea mult. Uneori rămân împietrit, dar nu se produce nimic. Înaintez destul de departe şi fac apoi, la întoarcere, un mare ocol. N-am izbutit să iau contact cu ceilalţi din patrulă. Fiecare metru care mă apropie de tranşeea noastră îmi sporeşte încrederea — însă ce-i drept, şi graba de a ajunge cât mai curând. N-ar fi frumos ca tocmai acum să mă aleg cu un glonţ.

Deodată mă străfulgeră o nouă teamă. Nu mai recunosc direcţia. Mă pitulez într-o pâlnie şi caut să mă orientez. Nu o dată s-a întâmplat ca un soldat să sară fericit într-o tranşee şi abia după aceea să constate că e a duşmanului.

După câtva timp, ciulesc din nou urechile. Nici acum nu sunt pe calea cea bună. Labirintul de pâlnii mi se pare atât de încâlcit, că de emoţie nu mai ştiu deloc încotro s-o apuc. Te pomeneşti că mă târăsc paralel cu tranşeele; în cazul acesta pot să umblu mult şi bine. De aceea fac un nou ocol.

Afurisitele astea de umbrele luminoase! Par a arde un ceas întreg; nu poţi face nici o mişcare, că numaidecât încep să-ţi ţiuie gloanţele pe la urechi.

Dar n-am încotro, trebuie să ies din pâlnie. Oprindu-mă mereu, înaintez anevoie câte un pic, mă târăsc ca racul pe pământ şi-mi zdrelesc mâinile în schijele colţuroase şi ascuţite ca bricele. Uneori am impresia că la orizont cerul se luminează puţin, dar asta poate fi şi o simplă nălucire. Cu încetul observ însă că târâtul meu are un singur ţel: să scap cu viaţă.

Un obuz trăsneşte bubuind. Îndată după el, încă două. Şi într-o clipă se dezlănţuie iadul. Bombardament de artilerie prin surprindere. Mitraliere încep să ţăcăne. Pentru moment nu-i nimic de făcut decât să rămân unde mă aflu. Se pare că va veni un atac. Peste tot suie rachete luminoase. Fără întrerupere.

Stau cocârjat într-o pâlnie mare, cu picioarele în apă până la burtă. Dacă va începe atacul, mă voi afunda în apă, cât voi putea de adânc, cu faţa în norod, având grijă doar să nu mă înec. Va trebui să fac pe mortul.

Deodată aud cum focul sare înapoi. Imediat mă las în apă, cu casca pe ceafă şi cu gura numai atât în afară, ca să pot răsufla.

Apoi rămân nemişcat, căci ceva zăngăneşte, zdupăie şi tropăie tot mai aproape — în mine nervii se fac ghem şi îngheaţă. Zornăitul trece vijelios peste mine; primul pâlc s-a depărtat. În creierul meu n-a zvâcnit decât un singur gând: ce te faci dacă sare cineva în pâlnie? Scot la iuţeală micul meu pumnal, îl strâng zdravăn în pumn şi-l ascund, împreună cu mâna, în glod. Dacă va sări cineva în pâlnie, îl voi înjunghia pe loc — ăsta-i gândul care-mi duduie ca un ciocan în creier — îi voi străpunge imediat beregata, ca să n-aibă timp să strige; nu se poate altfel; va fi tot atât de speriat, şi tocmai din pricina spaimei o să ne aruncăm unul asupra celuilalt; de aceea eu trebuie să fiu primul.

Acum au început să tragă şi bateriile noastre. Cu furie; atât lipsea, să mă nimerească propriile noastre obuze; blestem şi scrâşnesc din dinţi în noroi; e un acces sălbatic, după care nu mai pot decât să gem şi să implor.

Bubuiturile grenadelor îmi duduie în urechi. Dacă ai noştri dau o contralovitură, sunt salvat.