Îmi îndes capul în pământ şi aud un vuiet surd care se aseamănă cu exploziile depărtate dintr-o mină de cărbuni — apoi ridic din nou capul, ca să ascult zgomotele de-afară.

Mitralierele pârâie. Ştiu că reţelele noastre de sârmă sunt zdravene şi nevătămate — unele dintre ele sunt încărcate cu curent de înaltă tensiune. Detunăturile de armă se înteţesc. Inamicul nu poate răzbi, trebuie să se întoarcă.

Mă ghemuiesc din nou, încordat la culme. Clămpănitul, zăngănitul şi târâtul se aud din nou. Un singur ţipăt, asurzitor, printre toate zgomotele. Inamicul e urmărit cu gloanţe; atacul a fost respins.

S-a luminat mai mult. Pe lângă mine zoresc paşi. Cei dintâi. Au trecut. Acum alţii. Răpăitul mitralierelor devine lanţ neîntrerupt. Dau să mă sucesc, dar în aceeaşi clipă duduie ceva şi un corp se prăvăleşte cu toată greutatea în pâlnia mea, plescăind în nămol; alunecă; se aşterne peste mine.

Nu mă gândesc la nimic, nu iau nici o hotărâre — înfig pumnalul nebuneşte şi simt doar un zvâcnet, după care trupul se moleşeşte şi se face mototol. Mina mi-e cleioasă şi umedă când îmi vin în fire.

Celălalt horcăie. Am impresia că urlă; fiecare răsuflare a lui e ca un muget, ca un tunet — dar nu sunt decât vinele mele care pocnesc astfel. Îmi vine să-i astup gura, să i-o umplu cu pământ, să-l mai înjunghii o dată, ca să amuţească, căci mă trădează; dar între timp mi-am revenit de ajuns şi mă simt deodată atât de slăbit, încât nu mai pot ridica mâna împotriva lui.

Mă târăsc deci în colţul cel mai depărtat şi rămân acolo, cu ochii holbaţi asupra lui, cu pumnalul în mână, gata să mă reped din nou la el dacă se va mişca. Dar nu va mai face nimic; se aude după horcăit.

Nu-l văd decât foarte vag. Am o singură dorinţă: să scap cât mai repede de pâlnie. Dacă nu mă grăbesc, va fi prea multă lumină; chiar şi acum e destul de greu. Dar când încerc să ridic capul, îmi dau seama de imposibilitate. Focul mitralierelor e atât de îndesat, încât aş fi ciuruit înainte de a risca un salt.

Fac încă o încercare, de rândul ăsta cu casca, pe care o înalţ puţin, ca să constat la ce înălţime trec proiectilele. În clipa următoare mi-e smulsă din mână de un glonţ. Tirul e deci razant, în imediată apropiere de pământ. Nu sunt destul de departe de poziţia duşmană ca să fiu sigur că trăgătorii de acolo n-au să mă nimerească îndată ce aş încerca s-o zbughesc.

Lumina creşte. Aştept cu înfrigurare un atac din partea alor noştri. Mâinile mi s-au albit la încheieturi, atât de tare le apăs, atât de fierbinte mă rog ca focul să înceteze şi camarazii mei să vină.

Minut după minut se scurge. Nu mai îndrăznesc să mă uit la mogâldeaţa din pâlnie. Îmi sfredelesc ochii pe lângă ea şi aştept — aştept. Proiectilele ţiuie, o perdea de oţel — şi nu încetează, nu încetează.

Deodată îmi zăresc mâna mânjită de sânge şi mă cuprinde greaţa. Iau pământ şi-mi frec pielea cu el; acum mâna e cel puţin murdară şi nu se mai vede sângele.

Bombardamentul nu conteneşte. În momentul acesta, e la fel de puternic şi dintr-o parte şi din alta. Probabil că la noi am fost de mult dat dispărut.

 

*

 

E lumină, zi cenuşie, dis-de-dimineaţă. Horcăitul continuă. Îmi astup urechile, dar scot imediat degetele din ele, pentru că altfel nu mai pot auzi celelalte zgomote.

Mogâldeaţa din faţa mea se mişcă. Tresar şi, fără să vreau, mă uit într-acolo. Acum ochii îmi rămân pironiţi asupră-i. E un om cu o mustaţă mică, capul îi atârnă într-o parte, un braţ e pe jumătate îndoit şi capul i-l apasă fără putere. Cealaltă mână, lipită de piept, are urme de sânge.

E mort, îmi zic; trebuie să fie mort, nu mai simte nimic — horcăitul pe care-l aud vine din rămăşiţele lui. Totuşi, capul încearcă parcă să se ridice; o clipă, geamătul e ceva mai tare, dar imediat fruntea cade iarăşi pe braţ. Omul nu e mort; e pe moarte, dar n-a murit. Mă târăsc spre el, mă opresc, mă proptesc în mâini, alunec puţin mai încolo, aştept — încă puţin mai încolo; un drum oribil de trei metri, lung, înspăimântător. În sfârşit sunt lângă el.

Atunci deschide ochii. Probabil că m-a auzit venind şi mă priveşte cu o expresie de nemaipomenită groază. Trupul nu mişcă, dar în căutătură e un asemenea vârtej, încât o clipă am impresia că va avea puterea să mute şi trupul din loc — la sute de kilometri de aici, cu o singură opintire. Omul e nemişcat, cu desăvârşire liniştit; a şi amuţit acum; horcăitul a încetat însă ochii ţipă, urlă; în ei s-a îngrămădit toată viaţa din el, într-o nemaipomenită sforţare de a fugi, într-o frică groaznică de moarte, de mine.

Mă frâng din încheieturi şi mă las în coate.

— Nu, nu! şoptesc.

Ochii mă urmăresc. Sunt incapabil să fac o mişcare câtă vreme îi am în faţă.

Acum mâna îi alunecă încet de pe piept, numai puţin; alunecă numai câţiva centimetri, însă mişcarea aceasta destramă obsesia ochilor. Mă aplec către el, îmi scutur capul şi şoptesc: „Nu, nu, nu”; ridic o mână, căci trebuie să-i arăt că vreau să-l ajut, şi mi-o trec peste fruntea lui.

Ochii au tresărit speriaţi când mâna s-a apropiat, dar acum îşi pierd încremenirea, genele coboară mai jos, încordarea se destinde. Îi deschei gulerul şi-i aşez capul într-o poziţie mai comodă.

Gura îi e pe jumătate deschisă; se străduieşte să închege cuvinte. Buzele sunt uscate. N-am bidonul la mine, nu l-am luat la această patrulare. Dar e apă în noroiul din fundul pâlniei. Mă las pe vine, scot batista, o întind, o apăs până la fund şi prind în palma făcută căuş apa gălbuie ce se strecoară prin batistă.

Celălalt o soarbe. Îi aduc încă o dată. Apoi îi deschei vestonul, ca să-l pansez dacă se va putea. Asta trebuie s-o fac în orice caz, pentru ca oamenii de dincolo, dacă ar fi să cad prizonier, să vadă că am vrut să-l ajut şi să nu mă împuşte. El încearcă