Caut pumnalul şi-l găsesc. Dar când dau să tai cămaşa, ochii se deschid din nou şi în ei e iarăşi ţipătul de adineauri şi expresia aceea de nebunie care mă sileşte să i-l acopăr, să i-i închid — şi-i şoptesc: „Vreau să-ţi ajut, camarade, camarade, camarade”, şi apăs pe cuvântul din urmă, rostindu-l în franţuzeşte, ca să înţeleagă.

Are trei împunsături. Pachetele mele de feşi le acoperă acum, însă sângele se scurge prin ele; apăs mai tare bandajul; omul scoate un geamăt.

E tot ce pot face. Acum trebuie să aşteptăm — să aşteptăm.

*

Groaznice ceasuri! Horcăitul începe din nou; ce încet moare un om! Căci un lucru e sigur: nu mai poate fi salvat. Am încercat, ce-i drept, să-mi scot ideea din cap, dar la amiază iluzia s-a spulberat, s-a risipit la gemetele lui. Dacă nu mi-aş fi pierdut revolverul pe când mă târam încoace, l-aş fi împuşcat. Să-l înjunghii, nu pot.

Pe la ora prânzului picotesc la hotarul gândirii. Mă scurmă foamea şi-mi vine aproape să plâng că mă gândesc la mâncare, dar nu mă pot stăpâni. De mai multe ori aduc apă muribundului şi beau şi eu din ea.

E primul om pe care l-am ucis cu mâinile mele şi pe care-l pot vedea în carne şi oase după fapta ce-am săvârşit-o; moartea lui e opera mea. Kat şi Kropp şi Müller au văzut şi ei oamenii omorâţi cu mâna lor; asemenea lucruri li se întâmplă şi altora, ba chiar destul de des, în lupta corp la corp.

Mie, însă, fiecare răsuflare a muribundului îmi seacă inima. Omul acesta care moare are ceasurile de partea lui, are un cuţit invizibil cu care mă străpunge: timpul şi gândurile mele.

Aş da nu ştiu ce, numai să rămână în viaţă. E greu să stai nemişcat şi să fii nevoit să-l vezi şi să-l auzi.

Pe la trei după-amiază e mort.

Respir uşurat. Dar numai câteva clipe. Tăcerea mi se pare acum mai greu de suportat decât gemetele. Aş vrea să aud din nou horcăitul — horcăitul acela sacadat, răguşit, uneori şiret şi stins, şi apoi iar răguşit şi zgomotos.

E absurd ceea ce fac. Dar îmi trebuie o ocupaţie. Îndrept mortul ca să zacă mai confortabil, deşi nu mai simte nimic. Îi închid ochii. Sunt căprui; părul e negru şi puţin încreţit la tâmple.

Gura răsare cărnoasă şi moale de sub mustaţă; nasul e puţin coroiat, iar pielea bronzată nu mai pare acum atât de galbenă ca adineauri, când vieţuia. O clipă, faţa arată chiar aproape sănătoasă, dar îndată după aceea capătă repede expresia tuturor cadavrelor de necunoscuţi, pe care le-am văzut de-atâtea ori şi care seamănă unele cu altele.

Desigur că soţia lui se gândeşte acum la el; nu ştie ce s-a întâmplat. O să mai primească scrisori de la dânsul — căci el pare a-i fi scris de multe ori — poate o scrisoare rătăcită şi peste o lună. Şi ea o s-o citească, iar el, astfel, îi va vorbi.

Starea mea se înrăutăţeşte din ce în ce; nu-mi mai pot stăvili gândurile. Cum o fi arătând soţia lui? Ca femeia oacheşă, subţire, de dincolo de canal? Acum nu-mi aparţine oare mie? Poate că-mi aparţine tocmai datorită acestei întâmplări. De ce nu e în clipa asta Kantorek lângă mine? Să mă vadă mama acum...

Mortul ar mai fi putut trăi, cu siguranţă, încă treizeci de ani, dacă eu mi-aş fi memorat mai bine drumul de întoarcere. Iar el, de-ar fi alergat cu doi metri mai la stânga, ar fi acum în tranşeea de dincolo şi ar scrie o nouă scrisoare soţiei sale.

Dar aşa nu ajung la nici un rezultat; asta-i soarta noastră a tuturora: dacă Kemmerich şi-ar fi ţinut piciorul cu zece centimetri mai la dreapta; dacă Haie s-ar fi lăsat cu cinci centimetri mai în jos...

*

Tăcerea se prelungeşte. Vorbesc şi trebuie să vorbesc. Îi vorbesc deci lui şi-i spun:

— Camarade, n-am vrut să te omor. Dacă ai mai sări o dată aici, n-aş mai face-o, în cazul în care ai fi şi tu înţelegător. Dar tu ai fost pentru mine, în clipa aceea, nu un om, ci doar o idee, o combinaţie care a existat în creierul meu şi a dezlănţuit hotărârea — iar eu, din pricina acestei combinaţii, mi-am împlântat pumnalul în tine. Abia acum văd că eşti un om ca şi mine. Atunci m-am gândit numai la grenadele, şi baioneta şi la armele tale — acum o văd pe soţia ta, îţi văd faţa, văd asemănarea dintre ursitele noastre. Iartă-mă, camarade! Totdeauna ne dăm seama prea târziu. De ce nu ni se repetă mereu că voi cei de dincolo sunteţi nişte biete fiinţe ia fel ca şi noi, că mamele voastre tremură de teamă ca şi ale noastre şi că şi vouă şi nouă ne e la fel de frică de moarte, că ne aşteaptă aceeaşi mizerie, şi aceeaşi suferinţă? Iartă-mă, camarade! Cum puteai să fii tu duşmanul meu? Dacă am arunca armele şi uniformele acestea, ai putea să-mi fii frate, întocmai ca Albert şi Kat. Ia douăzeci de ani din viaţa mea, camarade, şi scoală-te; ia mai mulţi, că tot nu ştiu ce să fac cu ei.

E linişte şi frontul tace; se aude numai ţăcănit de carabine. Gloanţele împânzesc câmpul; nu se trage alandala, ci se ocheşte cu precizie, în toate direcţiile. Nu pot ieşi din pâlnie.

— Voi scrie soţiei tale, spun grăbit mortului. Îi voi scrie, ca de la mine să afle; îi voi spune tot ce-ţi spun ţie acum, ca să nu sufere; vreau s-o ajut; şi pe părinţii tăi, şi pe copilul tău am să-i ajut.

Tunica îi e încă pe jumătate descheiată. Pot găsi uşor portvizitul. Dar ezit să-l deschid. Înăuntru e şi livretul cu numele lui. Câtă vreme nu-i cunosc numele, voi putea să-l uit; timpul îi va şterge imaginea din mintea mea. Numele lui e însă un cui care se va înfige în mine şi pe care nu voi putea