să-l scot niciodată. Numele lui ar avea puterea să evoce pururea cele întâmplate, şi ele se vor întoarce mereu şi vor putea să se desfăşoare oricând înaintea ochilor mei.

Nehotărât, ţin portvizitul în mână. Dar îmi alunecă printre degete şi se deschide. Le adun şi vreau să le pun la loc, însă presiunea sub care mă aflu, nesiguranţa întregii mele situaţii, foamea, primejdia, ceasurile din preajma mortului m-au adus la deznădejde; vreau să grăbesc deznodământul, să sporesc tortura şi să sfârşesc, întocmai cum izbeşti de un copac o mână care doare nebuneşte, indiferent ce va urma.

Sunt fotografiile unei femei şi ale unei fetiţe, mici fotografii de amator, luate în faţa unui perete de iederă. Printre fotografii sunt şi scrisori. Le scot şi încerc să le citesc. Nu înţeleg mai nimic din cuprinsul lor, sunt greu de descifrat şi nici nu prea ştiu bine franţuzeşte. Dar fiecare cuvânt pe care-l traduc îmi pătrunde ca un glonţ în piept — ca o lovitură de cuţit în piept...

Capul meu e într-o surescitare fără seamăn. Totuşi înţeleg că acestor oameni nu se cade să le scriu niciodată, aşa cum plănuisem adineauri. Cu neputinţă. Mă mai uit o dată la fotografii; nu sunt oameni bogaţi. Aş putea să le trimit anonim o sumă de bani, mai târziu, când voi câştiga ceva. De ideea asta mă agăţ, e cât de cât un reazem. Mortul e legat acum de viaţa mea; de aceea trebuie să fac şi să făgăduiesc totul ca să mă salvez; jur orbeşte că nu voi mai trăi decât pentru el şi pentru familia lui — cu buzele umede îi spun înflăcărat toate astea şi în străfundurile mele se cuibăreşte speranţa că în felul acesta mă răscumpăr şi că voi putea să scap de aici — un mic vicleşug, cu gândul că după aceea voi mai putea reveni. Şi de aceea deschid livretul şi citesc rar; Gérard Duval, tipograf.

Scriu adresa, cu creionul mortului, pe un plic, şi vâr apoi totul, repede, înapoi în tunica sa.

Am ucis pe tipograful Gérard Duval. Trebuie să mă fac tipograf... tipograf...

 

*

 

După-amiază sunt mai liniştit. Teama mea a fost neîntemeiată. Numele nu mă mai tulbură. Criza trece.

— Camarade — îi vorbesc mortului din celălalt colţ, însă pe un ton calm şi resemnat — astăzi tu, mâine eu. Dacă scap cu viaţă, camarade, voi lupta împotriva răului care ne-a zdrobit amândurora ceva: ţie viaţa — iar mie...? Tot viaţa. Îţi făgăduiesc, camarade. Nu va trebui să se mai întâmple niciodată.

Soarele luminează pieziş. Sunt năucit de sfârşeală şi foame. Ziua de ieri se pierde ca într-o ceaţă, nu mai scap eu vreodată de aici. Picotesc în neştire şi nici nu bag de seamă că se face seară. Amurgul coboară. Parcă mai repede ca oricând. Încă o oră. Dacă ar fi vară, încă trei ore. Încă o oră.

Deodată încep să tremur la gândul că ar putea interveni ceva. Nu mă mai gândesc la mort, mi-e acum cu desăvârşire indiferent. Subit se trezeşte în minte setea de viaţă, şi tot ce mi-am propus dispare dinaintea ei. Pentru ca totuşi vreo nenorocire să nu mă lovească tocmai acum, îngăimez ca un automat: „Voi ţine totul, voi ţine tot ce ţi-am făgăduit...” — ştiu însă de pe acum că nu-mi voi respecta cuvântul.

Deodată îmi fulgeră prin minte că proprii mei camarazi ar putea trage în mine când mă voi apropia de tranşeea lor; nu vor avea de unde să ştie că sunt eu. Voi striga, cât de curând se va putea, ca să mă recunoască. Şi voi rămâne întins în faţa tranşeei, până când îmi vor răspunde.

Prima stea. Frontul rămâne liniştit. Răsuflu adânc şi, de emoţie, vorbesc cu mine însumi: „Nici o prostie acum, Paul — calm, calm, Paul — numai aşa poţi scăpa, Paul”. Şi vorbele au efect când îmi pronunţ numele — e ca şi cum mi le-ar rosti altcineva — şi au astfel mai multă putere.

Întunericul se îngroaşă. Emoţia mea se potoleşte; aştept, din prudenţă, până ce se înalţă primele rachete. Apoi mă strecor din pâlnie. Pe mort l-am uitat. În faţa mea e noaptea cu primele ei umbre şi câmpul palid luminat. Ochesc o groapă; în clipa când se stinge lumina rachetei ţâşnesc până acolo, apoi dibuiesc mai departe, dau de altă groapă, mă ghemuiesc, lunec înainte.

M-am apropiat. Deodată, la lumina unei rachete, văd ceva mişcându-se în sârma ghimpată şi încremenind brusc; rămân pironit locului. La a doua fulgerare zăresc acelaşi lucru; sunt desigur camarazi din tranşeea noastră. Dar rămân prevăzător până ce recunosc căştile germane. Apoi strig.

Imediat după aceea, drept răspuns, mi-aud numele:

— Paul... Paul...

Strig din nou. Sunt Kat şi Albert, care au plecat cu o foaie de cort să mă caute.

— Eşti rănit?

— Nu, nu!

Ne strecurăm în tranşee. Cer de mâncare şi înfulec pe nerăsuflate. Müller îmi dă o ţigară. Relatez în câteva cuvinte ce-am păţit. Nu e nimic nou; asemenea lucruri s-au mai întâmplat de nenumărate ori. Numai atacul de noapte adaugă ceva deosebit celor petrecute. Dar Kat a stat odată, în Rusia, două zile întregi în spatele frontului rusesc, până ce-a izbutit să răzbească şi să ajungă în rândurile noastre.

De tipograful mort nu spun nimic.

În dimineaţa următoare, însă, nu mai pot ţine secretul. Trebuie să-l divulg lui Kat şi Albert. Amândoi mă liniştesc:

— N-ai ce face. Cum puteai să te descurci altfel? Pentru asta eşti aici!

Îi ascult cu sufletul ocrotit, mângâiat de prezenţa lor. Ce nerozii am mai bodogănit în pâlnia aceea!

— Ia uită-te colo, îmi arată Kat.

La parapete stau câţiva dintre cei mai buni ţintaşi. Au arme cu lunetă şi pândesc sectorul de dincolo. Din când în când pocneşte câte o împuşcătură.

Acum auzim strigăte:

— Lovit în plin!

— Ai văzut cum a sărit în sus?

Sergentul Oellrich se întoarce mândru şi notează un punct pentru el. Se află în capul listei de ţintaşi pe ziua de azi, cu trei lovituri în plin.

— Ce spui de asta? întreabă Kat.

Dau din cap.

— Dacă o ţine tot aşa, diseară agaţă încă o păsărică pestriţă la butonieră, spune Kropp.

— Sau ajunge în curând plutonier, întregeşte Kat.

Ne uităm unii la alţii.

— Eu n-aş face aşa