— În tot cazul — răspunde Kat — e foarte bine că ai putut vedea asta acum.

Sergentul Oellrich se apropie din nou de parapet. Plimbă încoace şi încolo ţeava carabinei.

— Vezi deci că nu trebuie să-ţi mai faci sânge rău din pricina celor ce ţi s-au întâmplat, mă încurajează Albert.

Acum nu mă mai înţeleg nici eu pe mine.

— Totul a fost din pricină că a trebuit să stau atât de mult împreună cu el, ripostez.

La urma urmei, războiul e război. Arma lui Oellrich pocneşte scurt şi sec.

X

Ne-am învârtit de o misiune pe cinste. Cu opt oameni trebuie să păzim un sat care a fost evacuat din pricina prea violentelor bombardamente.

Prima noastră sarcină e să fim cu ochii în patru la depozitul de alimente, care n-a fost încă golit. Hrana trebuie să ne-o procurăm din stocurile de acolo. Pentru treaba asta suntem şi cei mai potriviţi — Kat, Albert, Müller, Tjaden, Leer, Detering, toată grupa noastră e în păr. E drept că Haie e mort; însă în privinţa asta trebuie să vorbim de noroc, căci toate celelalte grupe au avut pierderi mai mari.

Ca adăpost, alegem o pivniţă betonată, la care duce o scară de afară. Intrarea e apărată şi de un zid de beton.

Acum desfăşurăm o activitate susţinută. Este în primul rând un prilej cât se poate de salutar de a ne odihni nu numai picioarele, ci şi sufletele. Şi asemenea ocazii nu scăpăm niciodată, căci situaţia noastră e prea disperată ca să ne putem permite sentimentalisme de lungă durată. Aşa ceva e cu putinţă numai când primejdia nu-i prea mare. Noi însă trebuie să fim oameni practici. Şi suntem atât de practici, că uneori mă apucă groaza când în mintea mea se mai rătăceşte, pentru o clipă, vreun gând din zilele de odinioară — dinainte de război. De altfel nu zăboveşte prea mult.

Trebuie să luăm cât mai uşor viaţa noastră de acum. De aceea profităm de orice ocazie care ne vine în ajutor şi, fără nici o tranziţie, nemijlocit, brutal, după groază urmează nerozie. Nici n-am putea altfel; frenetic ne aruncăm în ea. Iar acum, cu aceeaşi înfocare, ne facem luntre şi punte ca să realizăm o idilă — o idilă a înfruptării şi dormitului, bineînţeles.

Întâi şi-ntâi, umplem adăpostul cu saltele, pe care le cărăm de prin case. Căci şi unui dos de soldat îi place uneori să doarmă pe moale. Numai în mijlocul încăperii lăsăm podeaua liberă. După aceea facem rost de pături şi de plăpumi de puf, toate neînchipuit de moi. Sunt cu ghiotura în sat. Albert şi cu mine găsim un pat demontabil de mahon, cu polog de mătase albastră, acoperit cu dantelă. Ne trec mii de sudori până ce-l transportăm — dar cum am fi putut lăsa să ne scape aşa ceva, când ştim prea bine că peste câteva zile tot va fi făcut praf de obuze!

Kat şi cu mine dăm o mică raită prin case, aşa, în inspecţie. După puţin timp avem o duzină de ouă şi un kilogram de unt destul de proaspăt. Deodată, în casa în care tocmai rechiziţionăm, auzim o bubuitură într-un salon şi o sobă de fier trece vâjâind printr-un perete, zboară pe lângă noi şi, la un metru mai încolo, iese printr-alt perete. Două găuri. Soba vine din casa de peste drum, unde a explodat un obuz.

— Asta baftă! rânjeşte Kat.

Şi căutăm mai departe. La un moment dat, pe neaşteptate, ciulim urechile şi o zbughim. În clipa următoare ne oprim ca vrăjiţi: într-o mică poiată se zbenguiesc doi purceluşi. Ne frecăm la ochi şi ne uităm din nou, cu băgare de seamă: purceluşii sunt tot acolo. Îi atingem cu mâna — fără nici o îndoială, sunt purceluşi veritabili.

Ne-am asigurat de un ospăţ de pomină. La vreo cincizeci de paşi de adăpostul nostru se află o căsuţă care a servit drept locuinţă unor ofiţeri. În bucătărie este o uriaşă maşină de gătit cu două grătare, cu tigăi, oale şi căldări. Nimic nu lipseşte; până şi o stivă de lemne spintecate stă gata pregătită într-un şopron — adevărată casă din basme.

Doi oameni sunt de azi dimineaţă pe câmp şi caută cartofi, morcovi şi mazăre verde. Căci am devenit mofturoşi şi dăm dracului conservele de la depozitul de alimente: vrem numai prospături. În cămară se şi află două conopide.

Purceii au fost tăiaţi. Kat s-a ocupat de asta. La friptură vrem să dăm chifteluţe de cartofi. Dar nu avem răzătoare pentru cartofi. Găsim însă şi aici o soluţie. În capace de tablă înfigem cuie, facem astfel o mulţime de găurele, şi gata răzătoarele. Trei oameni îşi pun mănuşi groase ca să nu-şi radă degetele, alţi doi curăţă cartofii şi treaba merge ca pe roate.

Kat se ocupă de godaci, de morcovi, de mazăre şi de conopide. Pentru conopide prepară şi un sos alb. Eu prăjesc chifteluţele, câte patru o dată. După zece minute am învăţat să salt tigaia în aşa fel ca dintr-o singură mişcare chifteluţele care s-au prăjit pe o parte să sară în sus, să se sucească în aer şi să cadă înapoi în tigaie. Purceii îi frigem întregi. Toţi băieţii stau în jurul lor ca în faţa unui altar.

Între timp ne-au sosit musafiri: doi telegrafişti pe care, generoşi, îi poftim la masă. Iau loc în salon unde se află un pian. Unul cântă din gură „Pe malul Weserului”, iar celălalt îl acompaniază la pian. Cântăreţul pune mult sentiment, însă accentul îi e pronunţat saxon; totuşi ne înduioşează pe când stăm în jurul maşinii de bucate şi supraveghem bunătăţile pe care le pregătim.

Încetul cu încetul, ne dăm seama că am început să fim bombardaţi. Baloanele captive au zărit fumul din hornul nostru şi tunurile bat acum înspre noi. Sunt drăcoveniile acelea afurisite de împroşcare, care fac găurile cele mai mici şi stropesc schijele până departe de tot, la nivelul solului. Tot mai aproape ţiuie proiectilele în jurul nostru, dar nici vorbă nu poate fi să lăsăm baltă mâncările. Ticăloşii ne-au reperat bine. Câteva schije trăsnesc de sus, pe fereastra bucătăriei. Friptura e aproape gata. Prăjitul chifteluţelor devine însă acum