mai anevoios. Proiectilele vin atât de des că schijele izbesc din ce în ce mai frecvent zidul casei şi intră vâjâind pe fereastră. De câte ori aud şuierând o drăcovenie de-asta, mă las pe vine cu tigaia şi chifteluţele, şi mă pitesc după zidul ferestrei. Îndată după aceea mă salt iarăşi în picioare şi prăjesc mai departe.

Saxonii s-au oprit din cântat — o schijă a zburat în pian. Dar şi noi suntem acum aproape gata şi organizăm retragerea. După explozia următorului proiectil, doi oameni duc într-o fugă oalele cu legume pe distanţa de cincizeci de metri care ne desparte de adăpost. Îi vedem dispărând.

Altă explozie. Toţi ne chircim, după care doi oameni pornesc în goană, ducând fiecare câte o cană mare cu o excelentă cafea veritabilă — şi ajung la adăpost înainte de explozia următoare.

Acum Kat şi Kropp înşfacă piesa de rezistenţă: tigaia cea mare cu purceluşii fripţi şi rumeniţi. Un vuiet, o cinchire — şi cei doi s-au şi năpustit pe cei cincizeci de metri de teren deschis.

Eu prăjesc ultimele patru chifteluţe; de două ori în acest timp trebuie să mă las pe vine, dar ce importanţă are: vom avea patru chifteluţe mai mult şi e mâncarea mea favorită.

Apoi apuc tigaia cu stiva înaltă de chiftele şi mă lipesc de dosul uşii. Un ţiuit, o bubuitură — şi am şi tulit-o, apăsând tigaia cu amândouă mâinile la piept. Când să ajung, se aude un nou şuierat care vine crescând; mă reped ca un cerb, o zbughesc după peretele de beton, schije plesnesc în zid, mă prăvălesc pe scara pivniţei, coatele îmi sunt julite — dar n-am pierdut nici o singură chifteluţă şi n-am răsturnat tigaia.

La orele două începem să mâncăm. Masa durează până la şase. Până la şase şi jumătate bem cafeaua — cafea ofiţerească de la depozitul de alimente — şi fumăm apoi trabucuri şi ţigarete ofiţereşti, tot de la depozitul alimentar. La şase şi jumătate fix începem masa de seară. La zece aruncăm afară scheletele purceilor. Apoi îi dăm cu coniac şi rom, tot din binecuvântatul depozit, şi fumăm din nou trabucuri lungi şi groase cu banderolă. Tjaden e de părere că nu ne lipseşte decât un singur lucru: dame dintr-un bordel ofiţeresc.

Seara, târziu, auzim miorlăituri. O pisicuţă cenuşie stă la gura pivniţei. O ademenim înăuntru şi-i dăm să mănânce. Asta ne redeschide şi nouă pofta de mâncare. Ne culcăm mestecând.

Dar avem o noapte proastă. Am mâncat prea gras. Godacii fac mizerii în intestine. În adăpost e un du-te-vino care nu se mai isprăveşte. Câte doi-trei oameni sunt mereu afară, cu pantalonii lăsaţi şi înjurând. Eu unul am ieşit de nouă ori. Pe la orele patru noaptea atingem un record: toţi unsprezece, garda şi musafirii, suntem afară pe vine.

Case în flăcări luminează ca nişte făclii. Obuzele vin hăulind şi explodează. Coloane de muniţii trec în galop pe uliţă. Într-o parte, depozitul de alimente are o spărtură. Ca un roi de albine — cu toate schijele care plouă de sus — şoferii coloanei de muniţii se îmbulzesc acolo şi şterpelesc pâini. Îi lăsăm în plata Domnului. Dacă le-am spune ceva, ne-am alege fără îndoială cu o porţie de bătaie. De aceea procedăm altfel. Le spunem că suntem garda depozitului şi, pentru că ştim mai bine unde se află diversele alimente, aducem cutii de conserve pe care le dăm în schimbul unor lucruri de care avem nevoie. În definitiv, ce importanţă are? Peste puţin tot nu va mai rămâne nimic: bombardamentul va face totul praf. Pentru noi înşine, luăm din depozit ciocolată şi mâncăm pachete întregi. Kat spune că-i bună pentru burţile pripite.

Aproape paisprezece zile trec astfel cu mâncare, cu băutură şi cu hoinăreală. Nimeni nu ne deranjează. Satul dispare încetul cu încetul, zdrenţuit de obuze, iar noi ducem o viaţă ca-n poveşti. Câtă vreme va mai exista o părticică din depozitul de alimente, totul ne e indiferent şi nu dorim decât ca sfârşitul războiului să ne găsească aici.

Tjaden s-a boierit în aşa hal, încât nu mai fumează ţigările de foi decât până la jumătate. Şi declară fudul că aşa e obişnuit. Kat s-a dezgheţat şi el. Primul lui strigăt dimineaţa este: „Emil, adu icrele şi cafeaua”. În genere, domneşte la noi o uimitoare atmosferă de distincţie, fiecare îl consideră pe celălalt drept vistavoiul său, i se adresează numai cu „dumneata” şi-i dă ordine:

— Kropp, mă mănâncă talpa piciorului; te rog pe dumneata să prinzi păduchele de acolo.

Cu aceste cuvinte, Leer îi întinde lui Kropp piciorul ca o actriţă, şi Albert îl târăşte de el pe scară până la etajul de sus.

— Tjaden!

— Ce e?

— Nu-i nevoie să stai smirnă când vorbesc cu dumneata. De altfel nu se zice: „Ce e?” ci: „Porunciţi!” Aşadar încă o dată... Tjaden!

Tjaden face din nou o incursiune în Götz von Berlichingen, al cărui citat îl scutură vertiginos din mânecă ori de câte ori i se iveşte prilejul.

După alte opt zile, primim ordin să părăsim satul. S-a zis cu raiul nostru. Două mari autocamioane vin să ne ia. Sunt pline ochi cu scânduri. Totuşi, sus de tot, Albert şi cu mine instalăm patul cu pologul de mătase albastră, împreună cu toate saltelele şi cu două plăpumi garnisite cu dantelă. La capul patului avem fiecare câte un sac încărcat cu cele mai bune merinde. Le pipăim din când în când, şi cârnaţii afumaţi, cutiile cu pastă de ficat, conservele, lădiţele de ţigări fac să ne tresalte inimile de bucurie. Fiecare om din echipa noastră are un asemenea sac cu bunătăţi.

Kropp şi cu mine am mai salvat însă, pe lângă astea, şi două fotolii roşii de catifea. Le-am pus în pat şi ne lăfăim acum în ele, ca într-o lojă de teatru. Deasupra noastră, mătasea pologului se bolteşte ca un baldachin. Amândoi avem câte o ţigară lungă în gură. Astfel, de la înălţime, contemplăm regiunea.

Între noi se află o colivie de papagal, pe care am luat-o pentru pisică. Fiindcă şi pisica a venit cu noi, şi stă acum lungită în colivie, lângă farfuria ei cu carne, şi toarce.

Camioanele înaintează încet pe şosea. Noi cântăm. Îndărătul nostru