*

După câteva zile, pornim să evacuăm o localitate. Pe drum întâlnim locuitorii izgoniţi, care fug din sat. Îşi cară avutul în roabe, în cărucioare de copii sau în cârcă. Spinările le sunt gheboşate, iar pe feţele lor se citeşte amărăciune, deznădejde, nelinişte şi supunere. Copiii merg agăţaţi de mâinile mamelor; uneori sunt duşi şi de către o fată mai răsărită şi păşesc clătinându-se şi privind mereu înapoi. Unii ţin în braţe câte o păpuşă sărăcăcioasă. Toţi tac când trec pe lângă noi.

Ne continuăm drumul în coloană de marş, că doar francezii n-au să bombardeze un sat în care se află compatrioţi de-ai lor. Dar, după câteva minute, văzduhul urlă, pământul se cutremură, ţipete sfâşie urechile — un obuz a zdrobit ultimele rânduri ale coloanei noastre. Ne împrăştiem în lături şi ne aruncăm la pământ, dar în acelaşi moment simt că mă părăseşte încordarea care, în timpul bombardamentelor, m-a făcut totdeauna, fără ştirea mea, să procedez cum trebuie; gândul „acum eşti pierdut” se naşte subit în mine, odată cu o frică înspăimântătoare care mă sugrumă — şi, în secunda următoare, o izbitură ca de bici plesneşte peste piciorul meu stâng. În acelaşi timp îl aud pe Albert, lângă mine, urlând.

— Sus, repede, Albert! zbier din toate puterile, căci ne aflăm descoperiţi pe câmp deschis.

El se saltă ca ameţit şi-o ia la fugă. Mă alătur de dânsul. Trebuie să sărim peste un gard viu, mai înalt decât noi. Kropp se agaţă de crengi; îl apuc de picior, el dă un ţipăt, îi fac vânt şi trece în partea cealaltă. Dintr-o săritură, sunt şi eu dincolo şi alunec într-o baltă, care se află îndărătul gardului.

Faţa ne e năclăită de lintiţă şi nămol, dar adăpostul e bun. De aceea intrăm mai adânc, până ce apa ne-ajunge la gât. Când auzim muget de obuz, vârâm capul sub apă.

După ce-am făcut asta de vreo zece ori, mă satur. Geme şi Albert:

— Să ieşim de-aici, că altfel cad grămadă şi mă înec.

— Unde-ai fost rănit? îl întreb.

— La genunchi, cred.

— Poţi să umbli?

— Cred că da.

— Atunci, hai!

Ajungem la şanţul şoselei şi fugim de-a lungul lui, cu spinarea încovoiată. Bombardamentul ne urmăreşte. Şoseaua duce spre depozitul de muniţii. Dacă sare în aer, nu mai rămâne nici un nasture de pe urma noastră. Schimbăm deci direcţia, cotim în unghi drept şi o luăm peste câmp.

Albert îşi încetineşte paşii.

— Ia-o înainte că te ajung, îmi spune aruncându-se în ţărână.

Îl apuc de braţ şi-l zgâlţâi:

— Sus, Albert! Dacă apuci să te întinzi acum, nu te mai ridici. Vino, te sprijin eu.

În sfârşit, ajungem la un mic adăpost. Kropp se trânteşte jos şi eu îl bandajez. Rana e ceva mai sus de genunchi. Apoi mă uit şi la mine. Pantalonii îmi sunt plini de sânge, tot aşa şi braţul. Albert mă pansează cu feşile lui. Acum nu-şi mai poate mişca piciorul, şi amândoi ne mirăm cum de-am izbutit să ajungem şi până aici. Evident, numai frica a făcut minunea asta; am fi alergat, chiar dacă obuzul ne-ar fi retezat ambele picioare — pe cioturi, şi tot am fi alergat.

Eu pot să mă mai târăsc puţin şi opresc o căruţă care ne ia. E plină cu răniţi. Alături de ei se află un fruntaş sanitar care ne face o injecţie antitetanică în piept.

La spitalul ambulant, ne aranjăm în aşa fel ca să fim unul lângă altul. Ni se dă o supă slabă, pe care o sorbim cu lăcomie şi dispreţ, pentru că, deşi suntem deprinşi cu lucruri mai bune, acum ne e foame.

— De data asta mergem la vatră, Albert, spun eu.

— Să sperăm, răspunde el. Numai de-aş şti ce am.

Durerile se înteţesc. Bandajele ard ca focul. Bem şi bem, cană de apă, după cană de apă.

— Cam unde, deasupra genunchiului, este rana? întrebă Kropp.

— Ca la vreo zece centimetri, Albert, îi răspund.

În realitate sunt cel mult trei.

— Hotărârea mea e luată, mormăie el după un răstimp. Dacă mi se scoate vreun os, îmi pun capăt zilelor. N-am poftă să umblu toată viaţa schilod.

Copleşiţi de gânduri, stăm nemişcaţi şi aşteptăm.

*

Seara suntem puşi pe masa de măcelărie. Speriat, socotesc cu înfrigurare ce să fac, căci se ştie că medicii din spitalele de front se grăbesc să amputeze. Din pricina marelui număr de răniţi, le vine mai uşor decât să-şi piardă vremea cu cârpăceli complicate. Mi-aduc aminte de Kemmerich. În nici un caz nu voi admite să fiu cloroformizat, chiar dacă pe chestia asta ar trebui să sparg capul câtorva inşi.

Merge bine. Medicul scobeşte în rană de văd negru înaintea ochilor.

— Ia nu te mai fasoli aşa! se răsteşte la mine şi scociorăşte mai departe.

Instrumentele scapără în lumina vie, ca nişte fiare crunte. Durerile sunt insuportabile. Doi infirmieri îmi ţin braţele, totuşi reuşesc să-mi eliberez unul şi mă pregătesc să-l reped în ochelarii doctorului; dar el bagă de seamă şi sare în lături.

— Cloroformizaţi-l, răcneşte, înfuriat.

Pe dată mă liniştesc:

— Iertaţi-mă, domnule doctor, n-am să mă mai mişc; numai nu mă cloroformizaţi.

— Bine, fie! mârâie el şi-şi ia iarăşi instrumentele.

E un tip blond, de cel mult treizeci de ani, cu cicatrice de duel pe obraz şi cu nişte ochelari dezgustători în ramă de aur. Îmi dau seama că acum îmi provoacă dinadins dureri; scormoneşte crâncen prin rană şi, din când în când, se chiorăşte la mine peste ochelari. Îmi cramponez mâinile de mânere şi prefer că mă duc dracului decât să audă vreo şoaptă din gura mea.

A scos o schijă şi-o aruncă lângă mine. Se pare că-i mulţumit de felul cum mă comport, căci îmi potriveşte atelele cu grijă şi-mi spune:

— Mâine pleci acasă.

Apoi sunt pus în ghips. Când mă aflu iar lângă Kropp, îi spun că probabil chiar mâine va sosi un tren sanitar.

— Trebuie să vorbim cu plutonierul sanitar, ca să ne lase împreună, Albert.

Reuşesc să-i dau plutonierului, cu câteva cuvinte potrivite, două din trabucurile mele cu banderolă. El le miroase şi întreabă:

— Ai mai multe?

— Destule, îi răspund. Iar camaradul meu — şi arăt spre Kropp — tot atâtea. Şi