ne-ar face plăcere să vi le oferim mâine, împreună, de la fereastra trenului sanitar.

El înţelege, fireşte; le mai adulmecă o dată şi zice:

— S-a făcut!

Noaptea, nu putem dormi nici un minut. În salonul nostru, mor şapte inşi. Unul cântă un ceas întreg, cu glas dogit de tenor, imnuri religioase, şi numai după aceea începe să horcăie. Altul, înainte de a muri, s-a târât până la fereastră şi zace acum în faţa ei, de parcă ar vrea să privească pentru ultima oară afară.

 

*

 

Brancardele noastre sunt pe peronul gării. Aşteptăm trenul. Plouă şi gara n-are acoperiş. Păturile sunt subţiri. Aşteptăm de peste două ceasuri.

Plutonierul ne îngrijeşte ca o mamă. Cu toate că mi-e foarte rău, nu uit planul nostru. Din când în când las să se zărească pachetele şi-i dau o ţigară ca arvună. Drept recompensă, plutonierul ne acoperă cu o foaie de cort.

— Tii, măi Albert! îmi amintesc deodată. Patul nostru cu polog şi pisica...

— Şi fotoliile, adaugă el.

Da, fotoliile de pluş roşu. Ca nişte prinţi şezusem seara în ele şi ne propusesem să le închiriem mai târziu cu ora. O ţigară pe oră. Am fi făcut o afacere grozavă; ne-am fi asigurat o viaţă fără griji.

— Albert! îmi mai aduc eu aminte. Sacii noştri cu merinde!

Devenim melancolici. Acum ne-ar fi prins tare bine. Dacă trenul ar fi plecat cu o zi mai târziu, Kat ne-ar fi găsit fără doar şi poate şi ne-ar fi adus totul.

Blestemată soartă! Avem în stomac supă de griş, hrană searbădă de spital — şi în traistele noastre e friptură de porc. Dar suntem atât de slăbiţi că nu ne putem pierde cu firea pentru atâta lucru.

Dimineaţa, când soseşte trenul, brancardele sunt ciuciulite. Plutonierul are grijă să fim suiţi în acelaşi vagon. O mulţime de surori de la Crucea roşie ne iau în primire. Kropp e culcat în patul de jos. Eu sunt săltat ca să fiu culcat în cel de sus.

— Vai de mine! îmi scapă, deodată.

— Ce e? întreabă sora.

Arunc încă o privire asupra patului. E înfăşat cu un cearşaf alb ca zăpada, cu un cearşaf neînchipuit de curat, pe care se văd încă dungile de la călcat. Iar cămaşa mea n-a mai fost spălată de şase săptămâni şi e soioasă rău de tot.

— Nu poţi să te întinzi singur în pat? întrebă sora, cu îngrijorare.

— Cum să nu, răspund transpirând din toţi porii. Dar luaţi mai întâi cearşaful.

— De ce?

Mă simt murdar ca un porc. Cum să mă culc acolo?

— Păi, o să se...

Mă opresc.

— Murdărească? întreabă ea, cu un surâs îmbietor. Nu face nimic. O să-l spălăm.

— Nu, nu se poate! exclam eu agitat.

În faţa acestui asalt de civilizaţie, sunt cu totul dezarmat.

— Dacă dumneata ai putut sta în tranşee, putem şi noi să spălăm un cearşaf, stăruie sora.

Mă uit la ea; e tânără şi fragedă, proaspăt îmbăiată şi îngrijită, ca tot ce vedem aici. Nu-mi vine a crede că vagonul nu e doar pentru ofiţeri şi mă simt stingherit, ba, oarecum, chiar ameninţat.

Femeia e totuşi un călău, fiindcă mă sileşte să spun totul.

— Vedeţi însă că...

Nu-mi termin vorba; ar trebui să înţeleagă ce vreau să spun.

— Ei, ce mai e?

— Păduchii! izbucnesc în cele din urmă.

Sora râde:

— Lasă-i să aibă şi ei câteva zile bune.

Dacă-i aşa, ce să-mi mai fac griji? Mă vâr în pat şi mă acopăr.

O mână lunecă peste pătură. Plutonierul. O ia din loc cu ţigările.

După un ceas, ne dăm seama că am pornit.

 

*

 

Noaptea mă trezesc. Se mişcă şi Kropp. Trenul alunecă încet pe şine. Toate sunt încă inexplicabile: un pat, un tren, în drum spre patrie. Şoptesc:

— Albert!

— Da?

— Ştii cumva unde-i aici latrina?

— Mi se pare că-i colo, după uşa din dreapta.

— Mă duc să văd.

E întuneric, pipăi marginea patului şi vreau să mă las binişor în jos. Dar piciorul nu găseşte reazem, încep să alunec, piciorul în ghips nu mă ajută şi, cu un buf! zgomotos, cad grămadă pe podea.

— Ei, drăcie! exclam.

— Te-ai lovit? întrebă Kropp.

— Cred că s-a auzit! scrâşnesc eu. Capul...

Uşa de la marginea vagonului se deschide. Sora vine cu o lumină şi mă vede.

— A căzut din pat.

Sora îmi pipăie pulsul şi pune mâna pe fruntea mea:

— Dar n-ai temperatură.

— Nu, recunosc eu.

— Ai visat ceva? mă întreabă.

— Probabil, mă eschivez eu.

Altminteri ar începe din nou cu întrebările. Se uită la mine cu ochii ei limpezi, e curată şi gingaşă — cum să-i spun ce vreau?

Mă ajută să mă sui în pat. Asta-mi lipsea! După ce-o pleca, va trebui să încerc din nou să mă dau jos. Dacă ar fi o femeie bătrână, mi-ar veni mai uşor să i spun ce vreau, dar asta e tânără de tot, cel mult douăzeci şi cinci de ani. N-am ce face, nu pot să-i spun.

Îmi vine însă Albert în ajutor; el nu se sfieşte, de altfel, nici nu e în cauză. O cheamă pe soră înapoi. Ea se întoarce.

— Soră, camaradul meu voia...

Dar nici Albert nu mai ştie cum să se exprime corect şi cuviincios. Între noi, pe front, cu un singur cuvânt spuneam totul; aici însă, în faţa unei asemenea domnişoare...

Deodată, îşi aduce aminte de şcoală şi termină curgător:

— Camaradul meu vrea afară, soră.

— Asta-i tot? face ea. Dar pentru atâta lucru nu era nevoie să se dea jos din pat cu piciorul în ghips. Ce doreşti să-ţi dau? mi se adresează acum mie.

Mă sperii grozav de această nouă întorsătură, căci habar n-am cum se numesc obiectele respective în limbaj profesional. Sora mă ajută:

— Treaba mică sau treaba mare?

Ce ruşine! Asud ca un cal. Răspund jenat:

— Nu, mică de tot...

Oricum, e un noroc că-i numai atât.

Mi se dă o sticlă. După câteva ceasuri nu mai sunt singurul, iar dimineaţa ne-am obişnuit şi cerem ce ne trebuie fără să ne ruşinăm.

Trenul merge încet. Uneori opreşte şi se descarcă morţii. Opreşte des.

 

*

 

Albert are temperatură. Mie-mi merge acceptabil; am dureri, ce-i drept, dar mai rău e că sub ghips au rămas probabil păduchii; mă mănâncă îngrozitor şi nu pot să mă scarpin.

Zile întregi dormităm. Peisajul alunecă tăcut pe dinaintea ferestrelor. În cursul celei de-a treia nopţi