ajungem la Herbesthal{8}. O aud pe soră spunând că Albert va fi coborât în staţia următoare, din pricina febrei.

— Până unde merge trenul? o întreb.

— Până la Köln.

— Rămânem împreună, Albert, îi spun lui Kropp. Ai să vezi.

Când trece din nou sora, îmi ţin răsuflarea şi împing tot aerul în cap, până ce mă congestionez. Sora se opreşte.

— Ai dureri?

— Da, gem eu. Aşa, deodată.

Îmi dă un termometru şi trece mai departe, N-am fost degeaba ucenicul lui Kat; ştiu deci cum trebuie să procedez; termometrele militare n-au taine pentru ostaşii cu experienţă. Totul e să faci ca mercurul să se suie, căci apoi se opreşte în ţeava îngustă şi nu mai coboară.

Pun termometrul sub braţ, oblic în jos, şi ciocănesc de mai multe ori cu arătătorul în el. După aceea îl răstorn în sus. Obţin astfel 37,9 grade. Dar asta nu ajunge. Cu un chibrit, ţinut cu băgare de seamă în apropiere, ajung la 38,7 grade.

Când se întoarce sora, mă fac din nou stacojiu la faţă, răsuflu sacadat, mă zgâiesc la ea cu ochii sticloşi, fac mişcări neliniştite şi îngăimez în şoaptă:

— Nu mai pot îndura...

Sora mă notează pe un bileţel. Ştiu precis că pansamentele de ghips nu se scot decât în cazuri grave.

Albert şi cu mine suntem debarcaţi împreună.

 

*

 

Ne aflăm la un spital catolic, în acelaşi salon. E o mare şansă, căci spitalele catolice sunt reputate pentru bunul tratament şi mâncarea excelentă. Lazaretul s-a umplut cu oamenii din trenul nostru şi sunt multe cazuri grave. Astăzi, noi nu vom fi încă examinaţi, deoarece spitalul are prea puţini medici. În coridor trec neîncetat faimoasele cărucioare plate cu roţi de cauciuc şi în fiecare e întins câte un rănit. Afurisită poziţie — să stai aşa lungit — bună doar când eşti adormit.

Noaptea e foarte neliniştită. Nimeni nu poate dormi. Spre dimineaţă, aţipim puţin. Mă trezesc în revărsatul zorilor. Uşa e deschisă şi din coridor aud voci. Se deşteaptă şi ceilalţi. Unul, care zace aici de mai multe zile, ne explică:

— Dimineaţa, în coridorul ăsta de sus, surorile îşi fac rugăciunea. Ele îi zic liturghia de dimineaţă. Şi pentru ca să profităm şi noi, deschid uşile.

Intenţia e foarte bună, fără îndoială, dar pe noi ne dor oasele şi capetele.

— Ce idioţie! mă bosumflu eu. Tocmai când aţipisem şi noi oleacă.

— Aici, sus, sunt cazurile mai uşoare şi de aceea surorile procedează aşa, ne lămureşte celălalt.

Albert geme. Mă înfurii şi strig:

— Linişte, afară!

După un minut, apare o soră. În veşmântul ei alb şi negru, pare o învelitoare drăguţă de ceainic.

— Închide uşa, te rog, soră! zice cineva.

— Se face rugăciunea, răspunde ea. De aceea e deschisă uşa.

— Dar noi am vrea să dormim.

— Să te închini e mai bine decât să dormi.

Stă în prag şi zâmbeşte candid:

— De altfel, e ora şapte.

Albert geme din nou.

— Uşa! răcnesc eu.

Sora e de-a dreptul consternată; se pare că aşa ceva nu-i intră în cap:

— Dar, bine, se fac rugăciuni şi pentru dumneavoastră.

— Ei şi? Uşa!

Sora dispare şi lasă uşa deschisă. Se aude din nou litania. Turbez şi spun celor din jur:

— Număr până la trei. Dacă până atunci nu încetează gălăgia, le arunc ceva în cap.

— Şi eu, se alătură altul.

Număr până la cinci. Apoi iau o sticlă, ochesc şi o arunc în coridor. Se sparge în mii de bucăţele. Rugăciunea încetează. Un stol de surori îşi face apariţia; boscorodesc în surdină.

— Uşa! strigăm noi.

Surorile se retrag. Mititica de adineauri rămâne ultima.

— Păgâni, ciripeşte ea; închide totuşi uşa.

Am învins.

 

*

 

La amiază vine inspectorul lazaretului şi se zborşeşte la noi. Ne ameninţă cu închisoarea şi multe altele. E drept că un inspector de spital, la fel ca şi un inspector al aprovizionării, e o persoană care poartă sabie şi epoleţi, dar în fond e ofiţer de administraţie şi, de aceea, nici măcar recruţii nu-l prea iau în seamă. Îi lăsăm deci să vorbească. La urma urmei, ce putem să păţim?

— Cine a zvârlit sticla? întrebă, ritos.

Înainte de a mă hotărî dacă e cazul să mărturisesc, cineva spune:

— Eu!

Un om cu barba zbârlită se ridică în capul oaselor. Toţi suntem curioşi de ce se dă el drept vinovat.

— Dumneata?

— Da, eu. Eram supărat că am fost treziţi fără rost şi mi-am pierdut cumpătul, aşa că n-am mai ştiut ce fac.

Vorbeşte ca din carte.

— Numele dumitale?

— Josef Hamacher, rezervist.

Inspectorul iese. Toţi întreabă curioşi:

— De ce te-ai învinovăţit, omule? Nu tu ai aruncat!

Bărbosul rânjeşte:

— Nu face nimic. Eu am permis de vânătoare.

Acum înţelegem. Cine are permis de vânătoare poate să facă ce vrea.

— Da — povesteşte el — am fost rănit la cap, şi pe chestia asta mi s-a eliberat un certificat că, din când în când sunt iresponsabil. De-atunci, nu mai am nici o grijă. Nimeni n-are voie să mă enerveze. Prin urmare n-am să păţesc nimic. Ştiu că inspectorul o să crape de necaz. Şi dacă m-am învinovăţit, e pentru că mi-a făcut plăcere când s-a aruncat sticla. Dacă şi mâine îşi permit să deschidă uşa, aruncăm din nou.

Suntem încântaţi. Cu Josef Hamacher în mijlocul nostru, putem risca acum orice.

Apoi sosesc cărucioarele plate şi fără zgomot, ca să ne ducă la consultaţie.

Bandajele s-au lipit de răni. Mugim ca taurii.

 

*

 

În salonul nostru zac opt inşi. Cazul cel mai grav este Peter, un brunet ţigănos cu părul creţ — o rană complicată la plămâni. Franz Wächter, de lângă el, are braţul schilodit de o împuşcătură — ceva ce la început n-a părut îngrijorător. Dar în a treia noapte ne strigă, rugându-ne să sunăm, căci i se pare că-i curge sânge prin pansament.

Sun cât pot de tare. Sora de noapte nu vine. Seara am cam ostenit-o, pentru că aveam toţi pansamente noi şi deci dureri. Unul voise să i se aşeze piciorul într-un fel, altul într-alt fel, al treilea ceruse apă, al patrulea o rugase să-i bată perna; până la urmă bătrânica, grasă cum era, începuse să bombănească supărată şi, la plecare, trântise toate uşile după ea. Acum bănuieşte pesemne cam tot aşa ceva, căci nu vine.

Aşteptăm. Apoi Franz zice:

— Sună încă o dată.

Mă supun. Dar sora tot nu