se arată. În aripa noastră nu e noaptea decât o singură soră de gardă; poate că are treabă în alte saloane.

— Eşti sigur, Franz, că sângerezi? îl întreb. Că dacă n-o fi aşa, ne ia din nou la trei păzeşte.

Pansamentul e ud. Nu poate face careva lumină?

Nici asta nu-i cu putinţă. Întrerupătorul se află la uşă şi nimeni nu se poate da jos din pat. Ţin degetul pe butonul soneriei până când nu-l mai simt. Poate că sora a aţipit. Au foarte mult de lucru şi toate sunt sleite de oboseală, încă din timpul zilei. Fără să mai vorbim de nesfârşitul şir de rugăciuni.

— Ce-ar fi să aruncăm cu nişte sticle? întreabă Josef Hamacher, cel cu permisul de vânătoare.

— Ar auzi şi mai puţin decât soneria.

În sfârşit, se deschide uşa. Bătrânica apare, îmbufnată. Când vede ce i s-a întâmplat lui Franz, începe să se agite şi se răsteşte:

— De ce n-a dat nimeni de ştire?

— Am sunat. Pe picioare nu poate să se deplaseze nimeni de-aici.

Franz a pierdut mult sânge şi i se face un nou pansament. Dimineaţa îi vedem faţa; e mai ascuţită şi mai galbenă — şi doar nu mai departe decât aseară avusese o înfăţişare aproape sănătoasă. Acum trece mai des câte o soră prin salonul nostru.

 

*

 

Uneori, vin şi surori de la Crucea roşie, care dau o mână de ajutor. Sunt blajine, dar câteodată cam neîndemânatice. Când primenesc patul, ne pricinuiesc uneori dureri şi se sperie apoi atât de grozav, încât ne provoacă dureri şi mai mari.

Călugăriţele sunt mai pricepute. Ele ştiu cum trebuie să umble cu răniţii, dar ne-ar plăcea să fie ceva mai vesele. Unele, ce-i drept, au umor şi sunt admirabile. Aşa, cine n-ar face orice de hatârul sorei Libertine, această fiinţă neasemuită care răspândeşte bună dispoziţie în toată aripa, numai când o vezi de departe? Şi, ca ea, sunt şi altele. Am sări şi în foc pentru ele. Mă rog, nimic de zis: călugăriţele ne tratează ca pe nişte pacienţi civili. Dacă te gândeşti în schimb la lazaretele de garnizoană, te apucă groaza.

Franz Wächter nu-şi mai vine în puteri. Într-o zi e luat dintre noi şi nu se mai întoarce. Josef Hamacher ne lămureşte numaidecât:

— Pe ăsta nu-l mai vedem. L-au dus în camera mortuară.

— În ce fel de cameră? întrebă Kropp.

— Ei, ce fel! În camera în care mor toţi.

— Ce-o mai fi şi asta?

— Camera cea mică de la colţul aripii. Cei care nu mai au mult până să dea ortul popii, sunt duşi acolo. E o rezervă cu două paturi. I se zice camera mortuară.

— Dar de ce-au nevoie de aşa ceva?

— Ca să aibă mai puţin de lucru după aceea. E şi mai comod: camera se află chiar lângă liftul care duce la morgă. Poate că au luat această măsură şi pentru ca nimeni să nu moară în saloane — din pricina celorlalţi. Iar muribunzii pot fi mai bine privegheaţi, când zac singuri.

— Dar rănitul care se găseşte într-o asemenea situaţie?

Josef dă din umeri:

— De obicei, nu mai e în stare să bage de seamă.

— Şi ştiu toţi de chestia cu camera mortuară?

— Cine-i de mai multă vreme aici, ştie, fireşte.

 

*

 

După-amiază, e adus alt rănit în patul lui Franz Wächter. Dar peste câteva zile îl scot şi pe noul venit. Josef face un gest semnificativ. Mai vedem şi pe alţii venind şi plecând.

Uneori se aşează lângă paturi membri ai familiei, care plâng sau vorbesc în şoaptă şi cu sfială. O bătrână nu vrea să mai plece de lângă patul rănitului, dar nu i se îngăduie să rămână peste noapte. A doua zi, se înfiinţează devreme de tot, totuşi nu destul de devreme: când ajunge la pat găseşte pe altul în el. Trebuie să se ducă la morgă. Merele pe care le-a adus ni le dăruieşte nouă.

Şi micului Peter îi merge mai prost. Foaia de temperatură e alarmantă şi, într-o zi, căruciorul se opreşte lângă patul lui.

— Încotro? întreabă Peter.

— În sala de pansamente.

E aşezat pe cărucior. Dar sora face greşeala de a-i lua tunica din cui şi i-o pune lângă el, ca să nu fie nevoită să facă două drumuri. Peter înţelege imediat cum stau lucrurile şi vrea să se arunce din cărucior:

— Eu aici rămân!

Brancardierii îl împing înapoi. Un strigăt înfundat iese din plămânul lui găurit de glonţ:

— Nu vreau să mă duceţi în camera mortuară!

— Dar noi te ducem în sala de pansamente.

— Atunci de ce aveţi nevoie de tunica mea?

Nu mai poate vorbi. Răguşit, surescitat, şopteşte:

— Aici rămân!

Nu i se răspunde şi e scos afară. La uşă, încearcă să se ridice. Capul lui brun cu părul creţ se clatină, ochii îi sunt plini de lacrimi.

— Mă întorc! Mă întorc! strigă către noi.

Uşa se închide. Suntem toţi tulburaţi, dar tăcem. În cele din urmă, Josef zice:

— Asta au mai spus-o şi alţii. Dar când ai intrat odată acolo, nu mai scapi.

 

*

 

Sunt operat şi, două zile în şir, vărs încontinuu. Cică oasele mele nu vor să se sudeze, îmi explică furierul doctorului. La altul s-au sudat greşit şi au fost nevoiţi să i le spargă din nou. Ce să mai vorbim: e o plăcere!

Printre noii sosiţi, sunt doi soldaţi tineri cu picioare plate. La vizită, medicul-şef le descoperă meteahna şi se opreşte plin de bucurie.

— Pe astea vi le îndreptăm noi repede de tot, glăsuieşte el, cu însufleţire. Facem o mică operaţie şi veţi avea picioare sănătoase. Notează, soră.

După ce pleacă doctorul, Josef, care ştie tot, îi previne pe cei doi:

— Nu-l lăsaţi să vă opereze! Cu nici un chip! Asta e o scrânteală profesională a bătrânului. Cum dă de unul cu un astfel de beteşug, se repede la el ca un apucat. Vă operează de picioarele voastre plate şi după aceea chiar că nu mai aveţi picioare plate: vă rămân în schimb nişte cioturi de toată frumuseţea, şi toată viaţa sunteţi siliţi să umblaţi în cârje.

— Şi ce-i de făcut ca să ne lase în pace? întreabă unul dintre băieţi.

— Să spuneţi nu! Sunteţi aici ca să vi se vindece rănile, nu picioarele plate. N-aţi fost şi