pe front cu ele? Ei, păi vedeţi! Acum barem mai puteţi umbla ca lumea, dar, dacă ajungeţi sub cuţitul bătrânului, schilozi rămâneţi. Are nevoie de cobai pentru experienţele lui; de aceea, războiul e pentru dânsul o epocă admirabilă, ca de altfel pentru toţi doctorii. Uitaţi-vă numai în saloanele de jos ale spitalului: veţi vedea târându-se o duzină de inşi operaţi de el. Mulţi dintre ei sunt aici de prin '914 şi '15, de ani de zile. Nici unul nu poate umbla mai bine ca înainte; mai prost însă, aproape toţi, iar cei mai mulţi, cu picioarele în ghips. La fiecare şase luni, îi agaţă din nou şi le sparge oasele, şi după fiecare operaţie le promite un rezultat bun. Băgaţi de seamă! Să ştiţi că n-are voie, dacă spuneţi că nu vreţi.

— Ah, măi frate, oftează obosit cel care întrebase. Mai bine picioarele decât capul. Poţi să ştii ce te paşte când ajungi din nou pe front? Lasă-i să-mi facă ce vor, numai să ajung odată acasă. Mai bine beteag de picioare decât mort.

Al doilea, însă, tinerel ca şi noi, nu vrea. În dimineaţa următoare medicul-şef trimite după ei şi le vorbeşte şi se răsteşte la dânşii cu atâta înverşunare, că până la urmă tot îi sileşte să consimtă. Parcă puteau face ceva? Nu sunt decât nişte bieţi răcani, iar el e grangur mare. Cloroformizaţi şi cu picioarele în ghips sunt aduşi înapoi în salon.

 

*

 

Lui Albert îi merge rău. E luat din salon şi amputat. I se taie piciorul până sus de tot. Acum nu mai vorbeşte aproape de loc. La un moment dat spune că se va împuşca de îndată ce va pune din nou mâna pe revolverul lui.

Soseşte un nou transport. În salonul nostru sunt aduşi doi orbi. Unul dintre ei e muzicant, un băiat tânăr de tot. Surorile n-au niciodată cuţit la ele, când îi dau să mănânce; uneia i l-a smuls din mână. În ciuda acestei precauţii, într-o zi s-a întâmplat totuşi ceva. La masa de seară, pe când îl hrănea, sora e chemată de lângă patul lui şi lasă farfuria cu furculiţa pe măsuţa de lângă el. Orbul pipăie în jur până ce găseşte furculiţa, o apucă şi o împunge cu toată puterea în dreptul inimii; ia apoi un bocanc şi izbeşte cu el în mâner, cât poate de tare. Noi dăm alarma — şi e nevoie de trei oameni ca să-i ia furculiţa. Dinţii bonţi intraseră, între timp, destul de adânc. Toată noaptea, orbul ne înjură, astfel că nimeni nu poate dormi. Dimineaţa, are un acces şi răcneşte.

Din nou se liberează paturi. Zilele trec, unele după altele, cu dureri şi temeri, cu gemete şi horcăieli. Prezenţa camerelor mortuare nu mai e de nici un folos, sunt prea puţine; noaptea oamenii mor până şi în salonul nostru. Evenimentele se precipită peste aşteptările şi socotelile surorilor.

Dar, într-o zi, uşa se dă de perete, căruciorul plat e împins înăuntru şi pe bracardă, ciufulit, cu faţa trasă, palid, triumfător sub hălăciuga lui de păr brun şi creţ, se află Peter. Iar sora Libertine îl aduce radioasă la vechiul lui pat. Peter s-a întors din camera mortuară. Noi îl crezusem mort de mult.

Priveşte împrejur:

— Ei, ce mai ziceţi acum?

Până şi Josef trebuie să admită că vede pentru întâia oară o asemenea minune.

 

*

 

Treptat, unora dintre noi li se dă voie să coboare din pat. Capăt şi eu nişte cârji, ca să pot şontâcăi prin salon. Dar nu le prea folosesc; mi-e greu să înfrunt privirea lui Albert, când şchiopătez prin faţa lui. Se uită de fiecare dată după mine, cu o expresie foarte ciudată în ochi. De aceea, trec uneori în coridor — acolo pot să mă mişc mai în voie.

În etajul de jos sunt soldaţi cu răni în burtă, în şira spinării şi la cap sau cu amândouă picioarele amputate. În dreapta aripii, cei răniţi în fălci sau intoxicaţi cu gaze, precum şi răniţi la nas, urechi şi gât. În stânga aripii, orbii şi ostaşii cu răni la plămâni, la şolduri, la încheieturi, la rinichi, la testicule, la stomac. Numai aici poţi vedea în câte locuri poate fi vătămat un om.

Doi mor de tetanos. Pielea se învineţeşte, mădularele înţepenesc şi, în cele din urmă — mai trăiesc doar — îndelungat — ochii. La unii răniţi, mădularul rănit de glonţ spânzură în aer, sprijinit într-o furcă; sub rană are un lighean în care picură puroiul. La fiecare două sau trei ceasuri, ligheanul se goleşte. Alţii zac în bandaje extensoare, având la capăt bucăţi grele de metal ce trag în jos. Văd răni în maţe, veşnic pline de fecale. Furierul medicului mi-arată radiografii de oase iliace zdrobite, de genunchi şi de umeri complet sfărâmaţi.

E de neînţeles că nişte trupuri atât de ciopârţite mai au feţe omeneşti în care viaţa îşi urmează cursul. Şi nu trebuie să uităm că acesta este numai un singur spital, un singur staţionar — sunt sute de mii în Germania, sute de mii în Franţa, sute de mii în Rusia. Ce absurd e tot ce s-a scris, tot ce s-a înfăptuit, tot ce s-a gândit vreodată, dacă asemenea lucru e cu putinţă! Totul trebuie să fie minciună şi zădărnicie, dacă o civilizaţie de milenii n-a fost în stare să împiedice vărsarea acestor râuri de sânge şi existenţa acestor lagăre de tortură, răspândite peste glob cu sutele de mii. Numai lazaretul arată adevărata faţă a războiului.

Sunt tânăr, am douăzeci de ani; dar nu cunosc din viaţă decât deznădejdea, moartea, frica şi îmbinarea celei mai neghioabe superficialităţi cu un abis de suferinţe. Văd popoare asmuţite unele împotriva altora, ucigându-se tăcute, neştiutoare, tembele, docile, fără vină. Văd că minţile cele mai înţelepte din lume născocesc arme şi cuvinte, pentru a le face pe toate acestea mai rafinate şi de mai lungă durată. Şi, o dată cu mine, văd asta toţi oamenii de vârsta mea, de aici şi de dincolo, din toată lumea; o dată cu mine, suferă la fel toată generaţia mea. Ce vor face părinţii noştri, când ne vom ridica într-o zi şi ne vom înfăţişa înaintea lor şi