le vom cere socoteală? Ce aşteaptă de la noi, atunci când nu va mai fi război? Ani de-a rândul, îndeletnicirea noastră a fost aceea de a ucide — a fost prima noastră profesie în viaţă. Tot ce ştim despre viaţă se mărgineşte la moarte. Ce poate să se mai întâmple după aceea? Şi ce-o să fie cu noi?

 

*

 

Cel mai în vârstă din salonul nostru este Lewandowski. Are patruzeci de ani şi zace de zece luni în spital, cu o rană urâtă la abdomen. Abia într-una din săptămânile trecute a ajuns să poată umbla câte puţin, şchiopătând şi cu spinarea încovoiată.

De câteva zile, e foarte agitat. Nevastă-sa i-a scris, din târguşorul polonez unde locuieşte, că a încropit o sumişoară de bani, ca să-şi poată plăti călătoria şi să vină să-l vadă.

Acum, e pe drum şi poate să pice dintr-o zi, într-alta. Lui Lewandowski nu-i mai place mâncarea; până şi cârnaţii de purcel pe varză roşie îi dăruieşte după ce-a îmbucat de câteva ori. Toată vremea umblă cu scrisoarea prin salon, fiecare a citit-o de cel puţin zece ori, ştampilele poştei au fost examinate în nu se ştie câte rânduri, scrisul abia mai poate fi descifrat din cauza petelor de grăsime şi a urmelor de degete şi, ce e inevitabil să se întâmple, se întâmplă: Lewandowski face temperatură şi cade din nou la pat.

Nu şi-a văzut nevasta de doi ani. Între timp a născut un copil, pe care-l aduce cu dânsa. Dar cu totul altceva îl frământă pe Lewandowski. Nădăjduise că va fi învoit să iasă când va veni soţia sa, căci e la mintea cocoşului: să-ţi vezi nevasta e mare lucru, dar când o ai lângă tine după atâta vreme, ai vrea, dacă se poate, şi altceva.

Lewandowski a discutat asta cu noi ceasuri întregi, căci în militărie nu există secrete în asemenea chestii. De altfel nici nu se formalizează nimeni. Aceia dintre noi care au început să iasă i-au şi indicat câteva colţişoare nimerite din oraş, grădini publice şi parcuri, unde nu l-ar deranja nimeni; ba unul ştia chiar adresa unei odăiţe retrase.

Dar la ce bun toate astea acum? Lewandowski e ţintuit în pat şi ros de griji. Viaţa nu i-ar mai face nici o plăcere, dacă ar fi să scape o asemenea ocazie. Noi îl consolăm şi-i făgăduim să găsim până la urmă un aranjament care să împace şi capra şi varza.

În după-amiaza următoare apare soţia lui, o femeie puţintică şi veştejită, cu ochi speriaţi şi neliniştiţi de păsărică, purtând un soi de mantilă neagră cu horboţele şi panglicuţe — Dumnezeu ştie de la cine o fi moştenit această piesă de muzeu.

Murmură ceva cu glasul stins şi rămâne sfioasă în prag. S-a tulburat văzând pe şase dintre noi în picioare.

— Vino, Marja, o îndeamnă Lewandowski şi mărul lui Adam îi joacă frenetic sub bărbie. Poţi să intri fără grijă, ăştia nu-ţi fac nimic.

Ea trece de la unul la altul şi dă mâna cu fiecare. Apoi ne arată copilul care între timp a făcut în scutece. Are la dânsa o sacoşă mare, brodată cu mărgele, din care scoate o faşă curată şi-şi primeneşte repede pruncul. În felul acesta a trecut peste primul moment de stingherire şi cei doi soţi încep să sporovăiască.

Lewandowski e foarte nervos şi se uită mereu pieziş la noi, aruncându-ne priviri grozav de nefericite din ochii lui rotunzi şi holbaţi.

Momentul e prielnic, vizita medicală a trecut, cel mult dacă o soră s-ar rătăci întâmplător prin salon. De aceea, unul din noi iese pe culoar ca să adulmece. Se întoarce şi dă din cap încurajator:

— Nici ţipenie de om. Spune-i nevesti-ti ce ai să-i spui, Johann — şi dă-i drumul!

Cei doi soţi schimbă câteva vorbe în limba lor. Femeia îşi înalţă capul, cam ruşinată, şi roşeşte. Noi rânjim înţelegători şi facem gesturi cu subînţeles: ce importanţă are! La dracu, toate prejudecăţile; ele sunt făcute pentru alte timpuri; aici se află tâmplarul Johann Lewandowski, soldat schilodit de gloanţe, şi lângă el e nevasta lui; cine ştie când o va mai revedea; acum vrea s-o aibă, n-are decât s-o aibă, gata.

Doi dintre noi se postează afară, la uşă, spre a opri pe surori şi a le ţine de vorbă în cazul în care vreuna ar trece din întâmplare. Un sfert de ceas au să facă de gardă.

Lewandowski nu poate sta culcat decât pe o parte; de aceea, unul din noi îi propteşte câteva perne în spate, lui Albert i se dă să ţină copilul, apoi noi ceilalţi întoarcem puţin spatele, mantila neagră dispare sub pătură, iar noi jucăm scat, izbind cu zgomot cărţile şi vorbind tare.

Merge strună. Eu am în mână o carte teribilă; din pricina asta aproape că-l uităm pe Lewandowski. După câtva timp, copilul începe să scâncească, deşi Albert îl leagănă disperat încoace şi încolo. Apoi scârţâie şi foşneşte ceva, şi când ne aruncăm ochii într-acolo vedem că plodul a şi început să sugă din biberon şi că e în braţele mamei sale. Totul s-a sfârşit cu bine.

Ne simţim acum ca făcând parte dintr-o familie mare, femeia s-a înviorat de tot şi Lewandowski e leoarcă de năduşeală şi radios.

Despachetează geanta brodată şi scoate la iveală câţiva cârnaţi ademenitori; apoi apucă briceagul de parcă ar fi un buchet de flori şi taie bucăţi din ei. Cu un gest măreţ, le arată spre noi şi micuţa femeie uscăţivă trece din om în om, zâmbind fiecăruia, şi împarte bucăţile de salam — şi e chiar drăguţă acum. Noi îi spunem mamă, iar ea se bucură şi ne potriveşte pernele.

 

*

 

După câteva săptămâni, încep să mă duc în fiecare zi la institutul Zander. Acolo mi se încătărămează şi mi se manevrează piciorul. Braţul e de mult vindecat.

Sosesc noi transporturi din primele linii. Pansamentele nu mai sunt de tifon, ci de hârtie albă, creponată. Feşile au devenit foarte rare pe front.

Ciotul lui Albert se vindecă frumos. Rana e aproape închisă. Peste câteva săptămâni va fi transferat la un staţionar de proteze. Continuă să vorbească puţin şi e mult mai serios decât înainte. Adeseori se întrerupe în mijlocul unei fraze şi rămâne cu ochii în gol.