Capăt concediu de convalescenţă.

Mama nu vrea să mă mai lase să plec. E foarte slăbită. Îi merge mult mai rău decât rândul trecut.

Apoi sunt chemat la regiment şi plec din nou pe front.

Despărţirea de prietenul meu Albert Kropp e grea. Dar cu vremea te deprinzi şi cu astea în militărie.

XI

Nu mai numărăm săptămânile. Era iarnă când am sosit şi, de câte ori cădea câte un obuz, bulgării de pământ îngheţat erau aproape tot atât de primejdioşi ca şi schijele. Acum copacii sunt iarăşi verzi. Viaţa noastră se deapănă când pe front, când în barăci. Într-o oarecare măsură ne-am deprins; războiul e dătător de moarte, la fel ca tuberculoza şi cancerul, ca gripa şi dizenteria. Numai că în război cazurile mortale sunt mai frecvente, mai felurite şi mai crunte.

Gândurile noastre sunt ca lutul, plămădite de alternarea zilelor — senine când ne aflăm în repaus, lipsite de viaţă de câte ori intrăm în foc. Câmpuri de gropi afară şi în sufletele noastre.

Toţi sunt aşa, nu numai noi cei de aici — ce-a fost cândva nu mai e valabil şi a pierit din memoria noastră. Deosebirile create de cultură şi educaţie s-au şters aproape cu desăvârşire şi sunt de nerecunoscut. E drept că uneori prezintă avantaje — de pildă atunci când e vorba de exploatarea unor situaţii — dar şi dezavantaje datorită faptului că stârnesc dificultăţi ce trebuie înfrânte. E ca şi cum pe vremuri am fi fost monede din diferite ţări; acum au fost topite laolaltă şi toate au aceeaşi stemă. Dacă vrei să vezi deosebiri, trebuie să cercetezi cu atenţie materialul. Suntem soldaţi şi numai după aceea, mult mai târziu, într-un fel ciudat şi timid, individualităţi.

E o mare fraternitate şi, datorită ei, un reflex al camaraderiei din cântecele populare, al sentimentului de solidaritate dintre puşcăriaşi, al întrajutorării disperate pe care-o manifestă condamnaţii la moarte, se îmbină în mod bizar cu o scânteie de viaţă care, din încordarea şi singurătatea morţii, apare în mijlocul primejdiei şi ne dă putinţa să trăim în fugă ceasurile ce ne mai sunt hărăzite, fără urmă de patetism. E ceva eroic şi banal, dacă am sta să cântărim lucrul — dar cine stă să facă aşa ceva?

Din pricina asta, când se anunţă un atac inamic, Tjaden îşi înfulecă vertiginos ciorba de mazăre cu slănină, pentru că nu ştie dacă peste un ceas va mai trăi. Am dezbătut ceasuri de-a rândul, între noi, dacă această comportare e justă ori ba. Kat o condamnă, spunând că te poţi aştepta oricând la o rană în burtă, care e mai periculoasă, când stomacul e plin, decât atunci când este gol.

Asemenea lucruri sunt pentru noi adevărate probleme, le privim cu toată seriozitatea şi nici nu s-ar putea altfel. Viaţa de aici, la hotarul morţii, are o linie de o simplicitate uriaşă, se rezumă la strictul necesar; tot restul e cufundat într-un somn letargic — şi asta e primitivitatea şi salvarea noastră. Dacă am fi mai diferenţiaţi, de mult am fi înnebunit, am fi dezertat sau am fi căzut. E ca o expediţie în gheţurile eterne — orice manifestare a fiinţei omeneşti trebuie să slujească numai la menţinerea vieţii şi e canalizată în mod obligatoriu în direcţia asta. Tot restul e dat la o parte, pentru că ar consuma de prisos forţe utile. Este de altfel singurul mijloc de a ne salva — şi de multe ori stau în faţa mea însumi ca înaintea unui străin, când reflexul misterios al trecutului îmi prezintă, în ceasurile de linişte, dincolo de fiinţa mea, ca într-o oglindă mată, contururile existenţei mele de acum, şi atunci mă minunez cum de-a fost posibil ca acea inexprimabilă forţă activă care se numeşte viaţă să se adapteze până şi la această formă. Toate celelalte manifestări sunt cufundate într-un somn hibernal; singură, viaţa stă necontenit la pândă împotriva ameninţării morţii — ne-a transformat în animale cugetătoare, pentru a ne dărui arma instinctului, ne-a cufundat în apatie, ca să nu pierim în faţa groazei care ne-ar copleşi dacă am avea minte limpede şi conştientă, a trezit în noi simţul camaraderiei, ca să nu ne prăbuşim în abisul singurătăţii, ne-a dat indiferenţa omului primitiv, pentru ca, în ciuda tuturor împrejurărilor, să putem simţi în orice moment tot ce e pozitiv şi să înmagazinăm aceste senzaţii ca arme de rezervă împotriva asaltului ce ni l-ar da neantul. Trăim astfel o existenţă dură şi izolată, de supremă superficialitate, şi numai rareori câte un eveniment face să scapere scântei. Atunci, însă, răzbeşte surprinzător o flacără de grea şi înfricoşătoare nostalgie.

Acestea sunt momentele periculoase, care ne dovedesc că adaptarea e arbitrară, că liniştea noastră nu e reală, ci doar o uriaşă încordare pentru dobândirea ei. Privind din exterior, nu ne deosebim prea mult de negrii sălbatici; dar pe câtă vreme aceştia pot fi întotdeauna aşa, pentru că asta le e firea, iar încordarea minţii îi ajută cel mult să se dezvolte, la noi e tocmai invers: forţele noastre lăuntrice sunt încordate nu pentru progres, ci pentru regres. Sălbaticii sunt în mod firesc şi fără nici un efort aşa cum sunt; la noi, acelaşi lucru e cât se poate de artificial şi de forţat.

Şi, cu spaimă, constatăm, noaptea, trezindu-ne dintr-un vis, covârşiţi şi prinşi în mreje de nălucirile care năpădesc asupra noastră, ce firav e reazemul şi hotarul care ne desparte de întuneric — suntem nişte biete flăcărui, anevoie ocrotite de câţiva pereţi şubrezi împotriva valului de descompunere şi de nebunie în care ne zbatem şi, uneori, aproape ne înecăm. Atunci vuietul surd al bătăliei se transformă într-un inel care ne închide în cercul lui; ne ghemuim în noi înşine şi holbăm ochii în noapte. Ca o binefacere e atunci pentru noi răsuflarea camarazilor adormiţi — şi, astfel, aşteptăm revărsatul zorilor.

*

Fiecare zi şi fiecare ceas, fiecare obuz şi fiecare mort subţiază acest reazem slab, iar anii îl uzează repede. Bag de seamă că în jurul meu, încetul cu încetul, a