Să luăm, de pildă, nefericita întâmplare cu Detering.

Detering era un om care se ţinea totdeauna foarte rezervat. Nenorocirea lui a fost că a văzut într-o grădină un cireş. Veneam de pe front şi cireşul, aflat în apropierea noului nostru cantonament, s-a ivit la o cotitură a drumului, cu totul surprinzător, în lumina zorilor. N-avea încă frunze, dar era ca un unic buchet de flori albe.

Seara, nu l-am văzut pe Detering nicăieri. Când a apărut în sfârşit, avea în mână câteva crengi de cireş înflorit. L-am luat peste picior, întrebându-l dacă are de gând să meargă în peţit. Nu ne-a răspuns şi s-a culcat. Noaptea, l-am auzit cotrobăind; părea că-şi împachetează lucrurile. Am mirosit ceva nelalocul lui şi m-am dus la el. S-a prefăcut că nu-i nimic la mijloc, dar eu i-am spus:

— Nu face vreo prostie, Detering.

— Nici gând, mi-a răspuns. Nu pot să dorm, asta-i tot.

— Atunci de ce-ai adus crengile de cireş?

— Ce, nu mai are voie omul să rupă o creangă de cireş? s-a îmbufnat şi, după o clipă: Acasă am o livadă întreagă cu cireşi. Când înfloresc şi mă uit la ei din fânar, văd parcă un uriaş cearşaf de pat, alb ca zăpada. Acum e vremea lor.

— Poate că în curând se vor da din nou permisii. Ba s-ar putea chiar ca pe tine, ca plugar, să te trimită de tot la vatră şi să te mobilizeze pe loc.

Detering dă din cap, dar e cu mintea aiurea. Când pe ţărani îi frământă ceva, au o expresie ciudată — un amestec de vacă şi de zeu sentimental — jumătate neghioabă, jumătate exaltată. Ca să-l îndepărtez de la gândurile lui, îi cer o bucată de pâine. Mi-o dă, fără nici o obiecţie. Asta e suspect, pentru că de obicei e foarte zgârcit. De aceea, rămân treaz. Dar nu se întâmplă nimic; Detering e dimineaţa la fel ca în toate zilele. A băgat probabil de seamă că l-am observat. Totuşi, în dimineaţa celei de-a treia zile, dispare. Eu îi remarc lipsa, nu spun însă nimic, ca să-i las timp — poate izbuteşte să ajungă la locul către care a pornit. Unii au reuşit să se strecoare până în Olanda.

Totuşi, la apel, absenţa lui nu rămâne neobservată. După o săptămână, aflăm că a fost prins de jandarmi — aceşti poliţişti militari, huliţi de toată ostăşimea. Detering pornise spre Germania, ceea ce, fireşte, era o încercare fără sorţi de izbândă; dar tot atât de bătător la ochi era că-şi organizase fuga în chipul cel mai nerod cu putinţă; oricine putea să vadă deci că dezertarea lui fusese dictată numai de dorul de casă şi că era rodul unei tulburări momentane. Dar ce pot înţelege despre asemenea lucruri nişte consilieri de curte marţială la sute de kilometri înapoia frontului?

N-am mai auzit niciodată de Detering.

*

Dar aceste forţe periculoase, acumulate încetul cu încetul, izbucnesc uneori şi într-alt chip — ca din nişte cazane cu aburi, supraîncălzite. În legătură cu asta trebuie să vorbim şi despre felul cum şi-a găsit Berger sfârşitul.

Tranşeele noastre sunt de mult nimicite de bombardamente şi avem frontul elastic, astfel că de fapt nu mai ducem războiul de poziţii de până acum. După ce atacul şi contraatacul s-au succedat, trecând dintr-o parte într-alta, rămâne o linie sfâşiată şi se dau lupte îndârjite din pâlnie în pâlnie. La noi, prima linie e străpunsă şi peste tot s-au infiltrat grupe — cuiburi în pâlnii — de unde se dezlănţuie încăierări.

Grupa noastră se află într-o asemenea pâlnie. Dintr-o parte ne pândesc trupe engleze, care împing flancul înapoi şi ne cad în spate. Suntem împresuraţi. E greu să ne ridicăm; ceaţă şi fum plutesc deasupra noastră, nimeni n-ar înţelege că vrem să capitulăm, poate că nici nu vrem — în asemenea momente nu-ţi dai seama de astfel de lucruri. Auzim apropiindu-se exploziile grenadelor de mână. Mitraliera noastră bate peste tot semicercul din faţă; apa de răcire s-a evaporat; trecem grabnic rezervoarele din mână în mână, fiecare urinează în ele, avem astfel din nou apă şi putem continua să tragem. Dar, în spatele nostru, împuşcăturile se aud tot mai aproape. Peste câteva minute vom fi pierduţi.

Deodată, la o foarte mică distanţă, începe să pârâie o altă mitralieră. Se află în pâlnia de lângă noi; a adus-o Berger. Şi, cum în acelaşi moment, începe un contraatac din partea alor noştri, scăpăm din împresurare şi luăm contact cu trupele dindărăt.

Mai târziu, ajunşi într-un adăpost mai de doamne-ajută, aflăm din gura unuia dintre oamenii care au cărat cazanele cu mâncare că la o distanţă de câteva sute de paşi se află un câine-curier rănit.

— Unde e? întreabă Berger.

Omul îi indică locul. Berger se pregăteşte să plece ca să aducă dulăul sau să-l împuşte. Nu mai departe decât acum şase luni istoria asta l-ar fi lăsat rece şi Berger şi-ar fi văzut de treabă. Acum încercăm să-l oprim. Dar el nu se lasă şi porneşte; enervaţi, spunem doar: „Ţicnit!” şi-l lăsăm în plata Domnului. Căci aceste isterii de front devin periculoase când omul nu poate fi trântit imediat la pământ şi stăvilit în acţiunile sale. Însă Berger e o namilă de un metru şi optzeci, cel mai voinic soldat din companie.

Fapta lui e într-adevăr ţicnită, căci îl sileşte să treacă prin perdeaua de foc. Însă faimosul „trăsnet” care ne pândeşte pe toţi cei de-aici l-a fulgerat acum pe el şi l-a scos din minţi. Pe alţii, trăsnetul acesta îi face să se zbuciume ca nişte turbaţi sau s-o ia la goană; ba a fost şi unul care, cu mâinile, cu picioarele, cu dinţii, a căutat să se îngroape cu tot dinadinsul în pământ.

Bineînţeles că, de multe ori, asemenea lucruri se şi simulează; dar însăşi simularea e un indiciu. Berger, care a plecat să împuşte câinele, e adus înapoi cu bazinul zdrobit — şi până şi unul dintre oamenii care-l transportă se alege cu un glonţ în picior.

*

Müller e mort. O rachetă luminoasă, trasă din apropiere, l-a lovit în stomac. A trăit încă o jumătate de oră cu mintea lucidă şi cu dureri îngrozitoare. Înainte de-a