muri, mi-a predat portvizitul său şi mi-a dăruit cizmele — aceleaşi pe care le-a moştenit el însuşi de la Kemmerich. Le încalţ şi-mi vin foarte bine. După mine le va căpăta Tjaden; lui i le-am făgăduit.

Pe Müller l-am putut îngropa, e adevărat, dar multă vreme nu va rămâne netulburat. Liniile noastre se retrag tot mai departe. Dincolo s-au adus prea multe regimente proaspete, engleze şi americane. E o adevărată abundenţă de carne conservată şi de făină albă. Şi sunt prea multe tunuri noi. Prea multe avioane.

Iar noi suntem jigăriţi şi înfometaţi. Hrana noastră e atât de proastă şi subţiată cu atâtea surogate, că începem să ne îmbolnăvim. Fabricanţii din Germania s-au îmbogăţit — nouă, dizenteria ne putrezeşte maţele; prăjinile de la latrine sunt toată vremea înţesate. Celor de acasă ar trebui să li se arate aceste feţe pământii, galbene, jalnice şi resemnate de aici, aceste făpturi gheboşate, cărora pântecăraia le stoarce sângele din trup şi care ştiu, cel mult, să mai rânjească unii la alţii, cu buzele crispate şi încă tremurând de durere: „La ce bun să ne mai tragem pantalonii?”

Artileria noastră e redusă la tăcere — are prea puţine muniţii — iar ţevile sunt atât de uzate, că trag nesigur şi ne împroaşcă şi pe noi. Avem prea puţini cai. Trupele noastre noi sunt compuse din băieţandri sfrijiţi care ar avea nevoie de întremare; nu pot duce o raniţă în spinare, dar ştiu să moară. Cu miile. N-au habar de război, pornesc doar la atac şi se lasă împuşcaţi. Un singur aviator a secerat în glumă două companii alcătuite din asemenea băieţandri proaspăt debarcaţi din tren, mai înainte ca vreunul din ei să ştie ce-i aia adăpost.

— În Germania n-o să mai fie în curând nici ţipenie de om, spune Kat.

Am pierdut speranţa că războiul se va sfârşi cândva. Gândurile noastre nici nu mai ajung până la o asemenea perspectivă. Putem fi loviţi de un glonţ şi murim; sau putem fi răniţi şi atunci lazaretul e următorul popas. Dacă scăpăm neamputaţi, încăpem azi sau mâine pe mâna unuia dintre medicii de stat-major care, cu Crucea meritului de război la butonieră, decretează:

— Cum, pentru piciorul ăsta puţin scurtat? Pe front nu trebuie să alergi, dacă ai curaj. Omul acesta e bun pentru front. La stânga-mprejur!

Kat istoriseşte una din anecdotele care fac ocolul frontului, din Vosgi şi până în Flandra — despre colonelul-medic care, la recrutare, citeşte numele de pe tabel şi, când apare omul, spune fără a se uita la el:

— Bun pentru front! Avem nevoie de soldaţi în tranşee.

Intră unul cu picior de lemn şi medicul recrutor decretează din nou: „Bun pentru front!”

— Dar atunci — zice Kat ridicând glasul — omul îi răspunde: „Un picior de lemn am; dacă plec acum pe front şi mi se retează capul, cer să mi se pună un cap de lemn şi să mă fac medic recrutor”.

Toţi suntem extrem de satisfăcuţi de acest răspuns.

Or fi existând şi medici buni, şi mulţi şi sunt; dar la sutele de revizii prin care trece, fiecare soldat încape cel puţin o dată pe mâna unuia dintre aceşti numeroşi creatori de eroi, care se străduiesc să transforme pe lista lor cât mai mulţi inapţi definitivi şi inapţi provizorii în apţi pentru front.

Circulă multe asemenea anecdote şi unele sunt şi mai muşcătoare. N-au însă nimic de-a face cu răzvrătirea şi cu defetismul; sunt sincere şi spun lucrurilor pe nume; căci în militărie există multă înşelăciune, nedreptate şi ticăloşie. Nu e oare de ajuns că, totuşi, regiment după regiment intră în lupta aceasta din ce în ce mai lipsită de orice speranţă şi că se dă atac după atac de pe un front care se retrage şi se fărâmiţează tot mai mult?

Tancurile, la început subiect de batjocură, au devenit o armă de bază. Se apropie, blindate, în şir lung, şi întruchipează pentru noi, mai mult decât orice altceva, grozăvia războiului.

Tunurile care ne bombardează concentric sunt invizibile, şirurile de atac ale inamicului sunt oameni ca şi noi — însă tancurile acestea sunt maşini, şenilele lor se rotesc nesfârşit ca şi războiul: nimicesc totul, când alunecă nesimţitoare în pâlnii şi urcă apoi din nou, irezistibil — o flotă de cuirasate, numai urlet şi fum, monştri de oţel care nu pot fi vătămaţi şi strivesc morţi şi răniţi... Ne chircim când apar, ne ghemuim în pieliţa noastră subţire. În faţa forţei lor uriaşe, braţele noastre devin fire de paie, iar grenadele noastre de mână, chibrituri.

Obuze, aburi de gaze, flotile de tancuri — sfârtecare, mistuire, moarte.

Dizenterie, gripă, exantematic — icnet, ardere, moarte.

Tranşee, lazaret, groapă comună — alte posibilităţi nu există.

 

*

 

În cursul unui atac, cade Bertinck, comandantul companiei noastre. A fost unul din acei admirabili ofiţeri de front care se găsesc în prima linie oriunde situaţia e mai complicată. Doi ani a stat în mijlocul nostru fără să fie măcar rănit serios; trebuia deci să-i vină şi lui odată rândul.

Suntem într-o pâlnie, împresuraţi din toate părţile. Împreună cu fumul prafului de puşcă vine spre noi duhoare de ulei sau de petrol. Descoperim doi oameni cu un aruncător de flăcări; unul duce lada în spinare, iar celălalt ţine furtunul din care ţâşneşte focul. Dacă ajung destul de aproape de noi, ca flăcările să ne atingă, suntem pierduţi, căci înapoi, din pricina încercuirii, nu ne putem da.

Deschidem focul împotriva lor. Totuşi ei se apropie mai mult şi situaţia devine gravă. Bertinck e cu noi în pâlnie. Văzând că nu-i nimerim — ceea ce e şi firesc, căci la un bombardament atât de violent trebuie să avem grijă de propria noastră piele — ia o armă, iese din groapă şi ocheşte culcat, sprijinit în coate. Trage — în acelaşi moment un glonţ se izbeşte de ceva — Bertinck e atins. Rămâne totuşi culcat şi continuă să ochească — o dată ia arma de la ochi, dar îndată după aceea ţinteşte din nou; în sfârşit auzim detunătura. Bertinck lasă arma jos, zice: „Bine!” şi se târăşte înapoi. Unul din aruncătorii de flăcări, cel din spate, e rănit, cade, furtunul scapă din mâna celuilalt, focul ţâşneşte în toate părţile