Bertinck e rănit la piept. După câteva minute, o schijă îi sfărâmă bărbia. Aceeaşi schijă mai are puterea să sfâşie şoldul lui Leer. Leer geme şi se propteşte în braţe, îşi pierde repede tot sângele, nimeni nu-i poate veni în ajutor. După câteva minute, se înmoaie ca un burduf deşertat şi se face mototol. La ce îi mai foloseşte acum că la şcoală a fost un matematician atât de bun?

*

Lunile se înşiruie unele după altele. Vara anului 1918 e cea mai grea şi mai sângeroasă. Zilele se înfiripă ca nişte îngeri înveşmântaţi în aur şi albastru, inexplicabili deasupra cercului distrugerii. Toţi cei de-aici ştim că pierdem războiul. Nu se vorbeşte prea mult despre lucrul acesta, vedem doar că ne retragem şi că nu vom mai putea ataca după această mare ofensivă; nu mai avem oameni şi nu mai avem muniţii.

Totuşi războiul continuă — şi soldaţii continuă să moară...

Vara anului 1918... Viaţa, cu toată înfăţişarea ei sărăcăcioasă, nu ni s-a părut niciodată atât de ispititoare ca acum: — macul roşu de pe câmpul din faţa cvartirelor noastre, gâzele lucioase de pe firele de iarbă, serile calde în odăile umbrite şi răcoroase, copacii negri, misterioşi, din amurg, stelele şi clipocitul apei, visele şi somnul îndelungat — o! viaţă, viaţă, viaţă!

Vara anului 1918... Niciodată nu s-a suferit în tăcere mai mult decât acum, în clipa plecării pe front. Zvonurile frenetice şi aţâţătoare despre armistiţiu şi pace, care au apărut, tulbură inimile şi fac plecarea mai grea ca oricând.

Vara anului 1918... Niciodată viaţa din primele linii n-a fost mai dureroasă şi mai cumplită ca în ceasurile de bombardament din zilele acestea, când feţele noastre palide răsar din noroi şi mâinile ne sunt încleştate într-un unic: „Nu! Nu! Nu acum! Nu în ultima clipă!”

Vara anului 1918... Adiere de speranţă care suflă peste câmpiile pârjolite; febră delirantă, amestec de nerăbdare şi decepţie; fiori dureroşi ai morţii; întrebare mai presus de înţelegerea omenească: De ce? De ce nu se sfârşeşte odată? Şi de ce flutură totuşi zvonurile acestea despre sfârşit?

*

Sunt atât de mulţi aviatori aici şi au atât de multă siguranţă, încât vânează şi oameni izolaţi, unul câte unul, ca pe nişte iepuri. Fiecărui avion german îi corespund cel puţin cinci aparate engleze şi americane. Fiecărui soldat german, flămând şi obosit, din tranşee, îi corespund cinci ostaşi proaspeţi şi vânjoşi pe frontul inamic. Fiecărei pâini cazone germane îi corespund dincolo cincizeci de cutii de conserve de carne. Nu suntem învinşi, căci avem ostaşi mai buni şi mai încercaţi; suntem doar striviţi şi împinşi înapoi de marea superioritate numerică a inamicului.

Au trecut câteva săptămâni de ploi — cer cenuşiu, pământ cenuşiu chiftind de apă, moarte cenuşie. Când pornim spre primele rânduri, umezeala ne pătrunde prin mantale şi uniforme — şi rămâne acolo tot timpul cât stăm în tranşee. Nu reuşim să ne uscăm. Aceia dintre noi care mai au cizme le căptuşesc sus cu săculeţe de nisip, pentru ca lutul apos să nu poată pătrunde atât de repede în carâmbi. Puştile prind coajă, uniformele prind coajă, totul e lichefiat şi curge — o masă mustoasă, jilavă, cleioasă de pământ, în care licăresc băltoace galbene cu rotocoale roşii de sânge şi unde morţii, răniţii şi supravieţuitorii se scufundă încet.

Vijelia ne biciuieşte, grindina de schije smulge din împestriţarea de cenuşiu şi galben ţipetele ascuţite, ca de copii, ale celor loviţi, iar noaptea, viaţa sfâşiată geme din ce în ce mai stins, gata-gata să amuţească.

Mâinile noastre sunt pământ, trupurile noastre humă, iar ochii noştri scursori de ploaie. Nu ştim dacă mai trăim.

Apoi zăpuşeala se năpusteşte ca o meduză, umedă şi grea, în gropile noastre — şi într-una din aceste zile de vară târzie, aducând mâncarea, cade Kat. Suntem singuri, numai noi doi. Îi leg rana; fluierul piciorului pare a fi sfărâmat. A fost împuşcat în os şi Kat geme deznădăjduit:

— Tocmai acum... tocmai acum!

Îl consolez:

— Cine ştie cât o să mai ţină tărăşenia! Deocamdată tu ai scăpat.

Rana începe să sângereze violent prin bandaj. Aş încerca să aduc o brancardă, dar nu pot să-l las pe Kat singur. De altfel nici nu ştiu dacă există vreun post sanitar în apropiere.

Kat nu e prea greu; de aceea îl iau în cârcă şi plec cu el către spatele frontului, la punctul de pansare.

În drum, facem de două ori popas. Din pricina scuturăturilor, Kat are dureri mari. Nu vorbim mai nimic. Eu mi-am descheiat gulerul de la tunică şi suflu greu, asud şi faţa mi-e umflată de oboseala căratului. Totuşi stăruiesc să mergem mai departe, fiindcă terenul e periculos.

— Crezi c-o să poţi, Kat?

— N-am încotro, Paul.

— Atunci hai.

Îl salt în sus, el se sprijină pe piciorul nevătămat şi se ţine de un copac. Apoi apuc cu băgare de seamă piciorul rănit, Kat îşi face vânt, iar eu iau sub braţ şi genunchiul piciorului sănătos.

Drumul devine mai anevoios. Uneori, ţiuind, se apropie câte un obuz. Înaintez cât pot de repede, căci sângele din rana lui Kat picură întruna. Ne e foarte greu să ne ferim de proiectile, pentru că, înainte de a ne putea a-dăposti, au şi trecut.

Ca să mai răsuflăm oleacă, ne pitulăm într-o pâlnie mică. Îi dau lui Kat ceai din bidonul meu. Fumăm câte o ţigară.

— Aşa, măi Kat — spun mâhnit — iată că acum tot trebuie să ne despărţim.

El tace şi se uită la mine.

— Îţi mai aduci aminte, Kat, cum am rechiziţionat gâsca? Şi cum m-ai scos din foc când eram încă boboc şi am fost rănit pentru prima oară? Atunci, ce-am mai plâns; sunt aproape trei ani de când s-a întâmplat.

El dă din cap.

Teama de singurătate începe să mă roadă. După ce-l vor duce pe Kat, nu voi mai avea nici un prieten aici.

— Kat, dacă s-o face cu-adevărat pace înainte de întoarcerea ta aici, trebuie să ne revedem neapărat.

— Crezi c-o să mai fiu vreodată apt pentru front — cu osul ăsta spart? întreabă el cu amărăciune.

— O să-l vindeci în tihnă. Încheietura n-are nimic. Şi poate că tot vom reuşi să ne întâlnim.

— Mai dă-mi o ţigară, zice el.

— Poate că