Sunt foarte trist; e cu neputinţă ca prietenul meu Kat — Kat cu umerii căzuţi şi cu mustaţa moale şi rară, Kat pe care-l cunosc în alt chip decât pe oricare alt om, Kat cu care am fost împreună în toţi aceşti ani — e cu neputinţă să nu-l mai văd niciodată pe Kat.

— Dă-mi adresa ta de acasă, Kat, pentru orice eventualitate. Şi iat-o şi pe a mea; ţi-o scriu aici.

Îi vâr bileţelul în buzunarul de la piept. Ce părăsit mă simt de pe acum, deşi Kat e încă lângă mine! Să mă împuşc repede în picior, ca să pot rămâne cu el?

Kat scoate deodată un gâlgâit şi se face verde şi galben la faţă.

— Să mergem! bâiguie.

Sar în picioare, arzând de dorinţa de a-l ajuta, îl salt în spinare şi o iau din loc cu paşi rari şi întinşi, ca într-o cursă de durată, pentru ca piciorul să nu i se bălăbănească prea tare.

Gâtul mi-e uscat, pete roşii şi negre îmi joacă în faţa ochilor când, după un marş îndârjit şi fără cruţare, ajung în sfârşit la postul sanitar.

Acolo mă nărui în genunchi, am totuşi încă destulă putere să cad în partea unde se află piciorul sănătos al lui Kat. După câteva minute, mă ridic încet. Picioarele şi mâinile îmi tremură cumplit; trebuie să fac o sforţare ca să-mi găsesc bidonul şi să iau o înghiţitură. Buzele îmi pâlpâie pe când beau. Dar zâmbesc — Kat e la adăpost.

După câtva timp, deosebesc un amestec tulbure de glasuri ce-mi pătrunde în urechi.

— De oboseala asta te puteai scuti, zice un sanitar.

Îl privesc fără a înţelege. Sanitarul îl arată pe Kat:

— Nu vezi că e mort?

Nici acum nu pricep.

— E rănit la fluierul piciorului, îi explic.

Sanitarul se opreşte:

— Da, fireşte, şi acolo.

Mă sucesc. Ochii îmi sunt încă tulburi; m-a trecut un nou val de sudori şi broboanele îmi curg peste pleoape. Le şterg şi mă uit la Kat. Stă nemişcat.

— Leşinat, zic eu repede.

Sanitarul fluieră încet:

— Las' că mă pricep eu mai bine. E mort. Fac orice prinsoare.

Scutur din cap:

— Imposibil! Acum zece minute am mai vorbit cu el. E leşinat.

Mâinile lui Kat sunt calde; îl apuc de umeri ca să-l frecţionez cu ceai. În aceeaşi clipă îmi simt mâinile umede. Când le scot dindărătul capului său, sunt pline de sânge. Sanitarul fluieră din nou printre dinţi:

— Ai văzut?

Fără ştirea mea, pe drum, Kat a fost lovit de o schijă în cap. E o găurică minusculă; trebuie să fi fost o schijă mică de tot, rătăcită de cine ştie unde. Dar a fost de ajuns. Kat e mort.

Mă ridic încet.

— Vrei să-i iei livretul şi lucrurile? mă întreabă fruntaşul.

Dau din cap şi mi le dă.

Sanitarul e uimit:

— Sunteţi cumva neamuri?

Nu, nu suntem neamuri. Nu, nu suntem neamuri.

Umblu? Mai am picioare? Înalţ ochii, îi rotesc împrejur şi mă învârtesc împreună cu ei, în cerc, în cerc, până ce mă opresc. Totul e ca de obicei. Numai soldatul Stanislaus Katczinsky e mort.

După aceea, nu mai ştiu nimic.

XII

E toamnă. Dintre oamenii vechi n-au mai rămas mulţi aici. Eu sunt ultimul dintre cei şapte din clasa noastră.

Toţi vorbesc de pace şi armistiţiu. Toţi aşteaptă. Dacă va fi din nou o decepţie, oamenii se vor prăpădi; speranţele sunt prea puternice, nu mai pot fi spulberate fără să se producă o explozie. Dacă nu se va face pace, va izbucni revoluţia.

Am paisprezece zile de repaus, pentru că am înghiţit ceva gaze. Stau toată ziua la soare, într-o grădiniţă. Armistiţiul nu mai e departe; acum sunt şi eu convins. Atunci vom pleca acasă.

În acest punct, gândurile mele se poticnesc şi nu vor să meargă mai departe. Ceea ce mă atrage cu toată puterea spre casă şi totodată mă aşteaptă acolo sunt sentimentele. E pofta de a trăi, e dragostea de patrie, e legea sângelui, e beţia rămânerii în viaţă. Dar nu sunt ţeluri.

Dacă ne-am fi întors la vetre în 1916, desigur că vehemenţa suferinţelor noastre şi a evenimentelor trăite până atunci ne-ar fi făcut să dezlănţuim o furtună. Întorcându-ne acum, suntem obosiţi, destrămaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţe. Nu ne vom mai putea adapta.

Nici nu vom fi înţeleşi — căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut pe vremuri cămin şi profesie şi se întoarce acum la vechile ei rânduieli, unde va uita războiul — iar după noi creşte o generaţie, asemenea nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va da la o parte. De altfel, noi ne suntem nouă- înşine de prisos; vom creşte, unii se vor adapta, alţii se vor supune, iar mulţi vor fi dezorientaţi — anii se vor scurge şi în cele din urmă ne vom duce de râpă.

Dar poate că toate lucrurile la care cuget acum pornesc numai din melancolie şi depresiune şi se vor risipi de îndată ce mă voi afla sub plopii de acasă şi voi asculta fâşâitul frunzişului lor. Nu se poate să fi dispărut toată acea dulceaţă care ne-a tulburat, tot ce a fost nebulos, uluitor, în devenire, miile de feţe ale viitorului, melodia din vise şi cărţi, foşnetul femeii şi presimţirea fiinţei ei; nu se poate ca toate acestea să fi pierit în urletul bombardamentelor, în deznădejdea noastră şi în bordelurile soldăţeşti.

Copacii de aici sunt bălţaţi şi aurii, boabele sorbilor presară pete roşii în frunziş, şoselele aleargă albe spre orizont, iar în cantine zbârnâie, ca în nişte stupi, zvonurile de pace.

Mă ridic.

Sunt foarte calm. Lunile şi anii pot veni; nu-mi vor mai lua nimic, n-au ce să-mi mai ia. Sunt atât de singur şi atât de lipsit de speranţă, că pot aştepta fără teamă venirea lor. Viaţa care m-a purtat de-a lungul acestor ani e încă în mâinile mele, în ochii mei. Nu ştiu dacă am încheiat toate socotelile cu ea. Dar câtă vreme va mai exista, va căuta să-şi facă drum — fie că va voi, fie că nu — acel ceva ce spune în mine „Eu”.

*

A căzut în octombrie 1918,