mai umple acum frigiderul ar fi fost curată pierdere de timp. Pură pierdere de timp ar fi fost și să mai dea la spălat cămășile purtate, pentru că nu se va mai întoarce să le poarte.

Fusese repartizat la Armata 4 blindate, comandată de Generalleutnant Hermann Hoth, care cu puțin timp în urmă le ceruse printr-un ordin soldaților săi să nu arate nici urmă de milă sau slăbiciune față de populație, niciun fel de blândețe față de partizani, în schimb să dovedească atitudine de stăpân și o concepție național-socialistă asupra lumii, sănătoase sentimente de ură și de superioritate, precum și înțelegerea necesității de exterminare fără milă a comuniștilor și a evreilor. Ordinul fusese pus pe forum, copiat și dat mai departe. Deveneai suspect dacă nu îl difuzai mai departe.

Eugen Lettke încercă să își amintească ultimele rapoartele de pe front pe care le citise. Știa că armata a șasea era încercuită la Stalingrad de o bună bucată de vreme, se spusese la știri, firește, într-un mod cenzurat, pentru a nu stârni defetism în rândul populației. Grupul de armate Don, de sub comanda Generalfeldmarschallului von Manstein, întreprinsese între timp o încercare de străpungere a încercuirii sovietice, dar din câte știa Lettke, aceasta eșuase.

Deci acum se pregătea a doua încercare. La care el, Eugen Lettke, trebuia să participe.

Nu avea importanță. Oricum nu va rezista prea mult acolo, în iarna rusească. Nu el, care ajungea dintr-un birou permanent încălzit în frigul cel mai cumplit, fără ca măcar să fi putut să se acomodeze treptat, ca toți ceilalți.

El nu va muri de un glonț sovietic, ci de o banală răceală. Nicio șansă pentru o moarte eroică.

La enunțarea noțiunii de „moarte eroică” își aminti de promisiunea lui Hitler de a-i acorda un ordin, pentru procurarea planurilor americane pentru bomba atomică. Ce se alesese din această promisiune? Totul era trecut în uitare, doar pentru că el folosise câteva informații în interes personal? Fiecare din agenție făcuse un astfel de gest calificat în general ca bagatelă.

El avea merite dobândite în apărarea patriei, merite categorice, care nu mai valorau nimic. Doar pentru că în joc fusese o muiere oarecare?

Nu putea fi adevărat!

Va telefona la Cancelaria Reichului. Cu siguranță că Führerul habar nu avea de ce se petrecuse aici. În fond, Schneider și camarazii lui nesocotiseră un ordin dat de Adolf Hitler personal!

Oho! Se prea poate ca pe viitor să cadă capete!

Și brusc Eugen Lettke se grăbi să ajungă acasă.

•••

După o oră se afla la masa din bucătăria sa neîncălzită, cu paltonul pe el, în mână cu telefonul, având în față un notes în care figurau doar numărul Cancelariei Reichului și câteva nume: numele telefonistelor la care nu avusese succes. Se putea suna la Cancelaria Reichului, dar a ajunge la Hitler era imposibil.

— Plângerile de orice natură trebuie trimise prin poșta electronică, îi explicase deloc impresionată fiecare telefonistă cu care vorbise. Telefonic nu putem face nimic.

Și primi adresa pe care o avea de mult în notesul lui:

 

Plângere: Cancelaria Reichului: Berlin

 

— În cât timp se va răspunde? întrebase el.

— Asta nu vă putem spune. Depinde de natura plângerii.

— Aproximativ?

— În general în cel mult cinci săptămâni, până se ia o decizie.

La un moment dat el strigă:

— Până atunci poate că sunt mort!

Femeia răspunse:

— Nu contează. Ordinele se acordă și postum.

Privea telefonul, care părea indiferent, cu afișajul lui cu sclipiri de perlă.

Apoi îi veni o idee. Știa și numele secretarelor lui Hitler! Nici nu ar mai fi fost nevoit să se ploconească la centrala telefonică a Cancelariei Reichului! S-ar fi putut adresa direct secretariatului lui Hitler!

Sări în picioare, dădu fuga în camera lui și scotoci prin notițe. Le scrisese pe undeva. Nici el nu mai știa de ce, dar o voce parcă îi șoptise că erau informații care îi puteau fi cândva utile… Iar acum îi erau utile!

Numai de ar găsi notița…

Aha, iată bilețelul în portvizitul cel vechi. Gerda Christian, Gertraud Junge, Christa Schroeder, Johanna Wolf.

Acestora avea să se le trimită un mesaj prin poșta electronică. Conform regulilor generale privitoare la adresele poștei electronice, putea să o acceseze direct pe una dintre ele la adresa gerda:christian:reichskanzlei:berlin.

Asta era!

Dar nu mai avea computer. Nu mai trimisese niciodată un mesaj electronic de pe telefon. Întotdeauna evitase această activitate neproductivă, cu doar câteva taste pentru litere. O clipă se gândi să se ducă în oraș, la cafeneaua din Marktplatz conectată la Rețeaua internațională, dar își aminti că auzise că fusese avariată la bombardament și de atunci era închisă.

Trebuia să funcționeze. Alții scriau în acest mod câte o jumătate de roman pe Forumul german.

A durat ceva, pentru că trebuia să dea explicații. Dar după mai multe încercări și blesteme, încropi un text care conținea esențialul:

 

De la: Eugen:Lettke:Weimar

Către: Gerda Christian:reichskanzlei:berlin

Referitor: Promisiunea pe care mi-a făcut-o Führerul.

 

Stimată Frau Christian,

Vă rog să scuzați faptul că mă adresez direct dumneavoastră, dar chestiunea este urgentă și de cea mai mare importanță. În urmă cu unsprezece zile, pe 7 martie, am fost oaspete al Cancelariei Reichului, pentru a-i raporta Führerului o chestiune strict secretă. Vă pot spune drept cuvânt-cheie doar „Proiectul Ciocanul lui Thor”. În acest context, Führerul mi-a promis, pentru serviciile pe care le-am adus patriei, acordarea unui înalt ordin. Acest lucru nu s-a întâmplat până acum, în schimb am fost concediat din Agenția Națională de Securitate și trimis pe frontul de est. În opinia mea acestea nu pot fi în sensul ideii Führerului și v-aș ruga să îi aduceți acest lucru la cunoștință și să îl rugați să facă ceva pentru mine, pe cât posibil înainte de 23 noiembrie, când trebuie să urc la Berlin în trenul care mă va duce pe front. Heil Hitler!

Eugen Lettke, analist.

 

Reciti textul de mai multe ori, dar