doar o chestiune de timp până vor ajunge la Marie și Otto, și dacă prin valorificarea protocoalelor de activitate vor ajunge să stabilească faptul că Helene modificase datele de la Reichsbank, vor lega informațiile și vor percheziționa atât de temeinic gospodăria, încât nu le va scăpa ascunzătoarea lui Arthur al ei.

Și acum ea nu va mai putea găsi niciun truc pentru a evita toate acestea.

De data aceasta nu îl va mai putea salva pe Arthur.

De ce stătuse duminică atât de puțin cu el? De ce nu se culcase cu el, pentru ultima oară? Nu bănuise că pieirea era atât de aproape!

Măcar de ar putea găsi o cale de a ajunge la el și a muri împreună! Dar și asta trebuia să rămână doar o dorință romantică lipsită de orice speranță de îndeplinire. Chiar de s-ar furișa noaptea din casă, ar trece prin gardul viu din spate și ar fugi prin curtea vecinilor, chiar de ar ajunge la gospodăria Aschenbrenner, când îi vor găsi, au să o despartă de Arthur, pe el îl vor trimite în fața tribunalului de război, iar pe ea la închisoare, și va fi tot departe de el, atunci când țevile puștilor se vor îndrepta spre pieptul lui.

Și o vor păți și Marie cu Otto. Și ei vor fi pedepsiți probabil într-un lagăr de muncă forțată.

Doar dacă…

Doar dacă ea s-ar duce să îl ia pe Arthur, dacă ar pleca undeva, unde s-ar iubi pentru ultima dată, după care vor renunța de bunăvoie la viață! Ar trebui doar să caute în biroul tatălui ceva cu care să își poată lua viața repede și fără dureri.

Ea începu să îi observe pe cei care o păzeau, să le studieze obiceiurile. Erau întotdeauna doi și la fiecare opt ore erau schimbați de alți doi, dimineața la ora nouă, după-amiaza la ora cinci și noaptea la ora unu. Cel puțin o dată pe zi unul dintre ei venea la ușa casei și cerea să discute cu Helene: verifica dacă ea mai era acolo. O întreba de fiecare dată dacă are de făcut vreo declarație, Helene răspundea negativ, el mulțumea politicos și se întorcea în stradă.

Ce mai pierdere de timp! În vreme ce pe front era lipsă de bărbați, șase bărbați erau angajați să o păzească! Se putea simți de-a dreptul flatată că avea parte de atâta atenție din partea statului. Ori poate tatăl ei avea. De fapt, mai mult pentru el nu o aruncaseră imediat în închisoare.

Tatăl bombănea după fiecare convorbire telefonică pe care era nevoit să o poarte de acasă:

— Îți piere cheful să mai telefonezi, când știi că cineva îți ascultă convorbirea.

Au fost decuplați de la telefonia self-dial. Când ridicau receptorul telefonului fix cineva îi întreba pe cine doreau să contacteze și de ce.

Poate că din cauza aceasta tatăl ei stătea mai mult decât înainte la clinică. Dar asta nu îi folosea Helenei la nimic, pentru că el obișnuia să își încuie dulapurile și sertarele din birou înainte de a pleca de acasă. De câte ori Helena avusese ocazia de a se strecura în camera lui, se întorsese cu mâna goală.

Helene petrecea mult timp urmărindu-și paznicii cum patrulau dintr-o parte în cealaltă, pentru a descoperi când anume stăteau în mașină, când sunau pentru a face raportări, când ascultau bănuitori și când păreau că serviciul le făcea plăcere. Stătea la fereastră în spatele draperiilor, cu notesul și un ceas lângă ea și nota fiecare observație.

Astfel că o văzu pe Marie, care sosi cu bicicleta și vru să intre în curte, dar fusese oprită de paznic.

Helenei îi sări țandăra, deschise fereastra și o auzi pe Marie strigând revoltată:

— Vreau doar să îmi vizitez prietena!

Dar SS-istul nu se lăsă înduplecat. Helene îl auzi spunând ceva, dar nu îl înțelese, însă Marie urcă pe bicicletă și se îndepărtă cât putu de repede.

Helene închise fereastra, căzu pe scaunul ei, lipsită de speranță. Deși totul părea atât de pașnic, ea era închisă, izolată de restul lumii. Nu mai exista nicio salvare pentru ea, Arthur și iubirea lor.

În acel moment ușa din spatele ei se deschise și când se întoarse speriată, o văzu pe Berta, camerista cea bătrână.

— Dacă aveți nevoie de cineva, Fräulein Helene, zise aceasta încet, de cineva care să se ducă la ferma Aschenbrenner cu vești, aș putea să o fac eu.

— Ce? strigă Helene cu inima bătând sălbatic.

— Nu mă refeream la o scrisoare. Scrisoarea ar găsi-o. Dar prin mine le-ați putea transmite ceva verbal.

Fără să vrea, Helene duse mâna la pieptul care îi zvâcnea.

— Ce știi despre ferma Aschenbrenner?

Berta înclină capul:

— Și-or face griji.

— Vor descoperi unde te duci.

Berta zâmbi cu îngăduință:

— Oh, nu. Nu vor face asta.

Helene privi femeia care fusese totdeauna mai mult ca o fantomă decât ca un om real, se gândi la nenumăratele situații în care se speriase de ea, pentru că aceasta părea să aibă capacitatea să devină invizibilă când voia, și înțelese că Berta chiar era omul potrivit pentru o asemenea misiune.

— Bine, spuse ea, în timp ce în minte începea să i se însăileze vag un plan, gândurile intrau pe făgașul lor normal construind alternative logice. Dar mai întâi trebuie să mă gândesc ce ar trebui să îi spui Mariei…

58.

Ce dezolant era să fie nevoit să părăsească ziua în amiaza mare agenția, neavând în servietă decât câteva lucruri personale adunate în biroul său cu trecerea anilor. Ce dezolant era să trebuiască să străbată străzile pustii ale Weimarului, pe care se vedeau doar din când în când câte un bătrân inapt de război și foarte, foarte puține femei. Și ce dezolant era ca la capătul șirurilor de saci prăfuiți plini cu nisip din ferestrele pivnițelor să îl aștepte o locuință rece, goală, inospitalieră, în care erau grămezi de rufe murdare și un frigider gol.

Pe de altă parte, ce mai conta dacă peste câteva zile trebuia să se prezinte la Berlin, unde va fi vârât într-o uniformă și trimis în est? Să