hârtii. Liste cu interogări SAS. Rânduri întregi erau marcate cu creioane colorate. Fotografii. Pe 22 august ați fost la Berlin, conform datelor de la căile ferate. Ați fost la Kaiserhof, potrivit imaginilor de pe camerele de supraveghere, care au fost păstrate, pentru că în acea zi soția industriașului Alfred Schmettenberg, Cäcilia Schmettenberg, a fost găsită într-o situație extrem de compromițătoare în camera ei de hotel, în urma unui anunț anonim. Din protocoalele agenției rezultă că în săptămânile și lunile anterioare ați realizat intense investigații cu privire la Frau Schmettenberg. În dimineața aceleiași zile, în numele lui Frau Schmettenberg, ați trimis un mesaj electronic iubitului evreu al acesteia. Folosind mijloacele tehnice de la locul dumneavoastră de muncă, ați avut acces la contul poștei electronice al lui Frau Schmettenberg și v-ați putut da drept ea.

Totul. Ăștia aveau totul, știau tot, îl aveau la mână așa cum aveau totul și pe oricine la mână. În alte circumstanțe ar fi fost hilar. Tot ceea ce el folosise cu atâta plăcere spre propria satisfacere se întorcea acum împotriva lui. În final exista oare un fel de justiție compensatoare? Ca o putere a sorții?

Oribilă idee.

— Herr Lettke?

El oftă:

— Am fost la Berlin, este adevărat. Am fost și la Kaiserhof în camera ei. Din rezervări știam că se afla acolo și din corespondența ei electronică aflasem că avea întâlnire cu amantul ei. Dar nu am violat-o. Asta este o minciună.

— Ea era goală, legată de pat. Nu o putea face singură.

Lettke își trecu ambele palme peste față, prin păr, până la ceafă. Ca pentru a se asigura că mai era încă acolo.

— Da, bine. Am vrut să o violez, dar nu am făcut asta.

— De ce nu?

— Pentru că… pentru că în ultimele momente motivațiile morale m-au împiedicat.

Nu vor înghiți asta, dar era decis să ducă adevărul în mormânt.

— Motivații morale.

— Sunt normale.

— Atunci de ce nu ați dezlegat-o?

— Nu mai știu. Eu am… aș putea spune că mi-am pierdut capul.

— Dumneavoastră ați dat telefonul anonim?

— Da.

— De ce?

Lettke avu senzația iritantă că din nou simțea pământul sub picioare.

— Eu… eu nu puteam să permit batjocorirea rasei.

— Hmm…, mormăi bărbatul și notă ceva, apoi întrebă: De ce voiați să o violați pe Frau Schmettenberg?

— Despre asta nu vreau să spun nimic.

— Refuzați să răspundeți?

— La această întrebare, da.

— Hmm…, mormăi bărbatul și mai notă ceva.

După care ceru ca Lettke să fie dus înapoi în celulă.

•••

În dimineața următoare Eugen Lettke primi un mic dejun constând în pâine, marmeladă și cafea, după care fu condus iarăși în camera pentru interogatoriu. De data aceasta se ocupă de el Obersturmbannführer Schneider personal.

— Din protocoale rezultă că ați avut un astfel de comportament dezonorant în multe alte cazuri, doar că femeile respective au tăcut, începu el. În ochii lui sticloși sclipi ceva ce lui Lettke îi păru invidie. Dar pentru că noi avem lucruri mai importante de făcut decât să cercetăm abaterile dumneavoastră, am decis să lăsăm totul așa.

Lettke nu spuse nimic. Prea era frumos pentru a fi adevărat.

Schneider continuă:

— Din acest moment veți fi eliberat atât din arest, cât și din serviciul NSA. Deoarece nu veți mai avea o poziție importantă pentru război pe frontul de acasă, vă veți prezenta urgent pentru a servi în Wehrmacht. Și îi înmână lui Lettke un plic. Acesta este ordinul dumneavoastră de încorporare.

Lettke desfăcu plicul cu degetele amorțite, scoase hârtia din interior și o citi.

Era repartizat la Armata 4 blindate, aflată sub comanda generalului colonel Hoth. Cu alte cuvinte, va pleca la Stalingrad.

•••

Arest la domiciliu îi sunase inițial nevinovat. Era o pedeapsă pe care o primeau copiii pentru greșeli copilărești.

Însă după câteva zile se dovedi a fi cu totul altceva.

Avea voie să iasă în grădină, dar de acolo îi vedea pe cei doi paznici din capătul aleii și ei, la rândul lor, o vedeau pe ea. Aceștia veneau după ea, dacă avea să dispară în partea din spate a grădinii, pe unde ar fi putut să sară gardul.

Chiar din prima zi ei au percheziționat-o pe Johanna când a plecat în oraș și la întoarcere aceasta îi povesti indignată mamei că îi luaseră scrisoarea pe care trebuia să o ducă la poștă.

— Le-am spus că este doar o felicitare pentru aniversarea zilei de naștere a verișoarei din Frankfurt, dar mi-au răspuns că nu are nicio importanță, trebuie să verifice orice scrisoare și o vor duce ei la poștă!

— Și timbrul cine îl plătește? întrebă mama.

— Asta mă frământă și pe mine. Va trebui să o sun pe Martha, ca să fiu sigură.

— Cerule! exclamă mama și oftă. Copila asta ne face de rușine!

Helene auzise acest schimb de cuvinte, neobservată, de pe coridor, apoi se dusese în camera ei, pentru a rupe scrisoarea adresată Mariei, pe care sperase că mama ei o va scoate pe ascuns din casă. Desigur că nu mai era posibil.

Mâinile îi tremurau și dormi prost. Avu coșmaruri în care ea și Ruth se strecurau prin culoare sinistre din închisori subterane, erau prinse, târâte în camere de interogatoriu, după care se trezi cu inima bătându-i să îi iasă din piept și plină de transpirație. Mai că își dorea revenirea la imobilitatea din orele petrecute în arest la NSA, acea deplină paralizie a sufletului cu care înregistra totul, așa cum un computer înregistrează și redă sub formă de date, fără a simți nimic.

Dar își pierduse această indiferență când venise acasă. Mai întâi trăise un fel de trezire, o dezghețare, o reînviere. Și când își recăpătă senzațiile, acestea erau doar durere, tristețe, furie și groază, disperare și descurajare.

Ceea ce o apăsa cel mai tare era că știa exact ce se petrecea acum la agenție, cum decideau ce vor face cu ea în continuare. Îi vor verifica toate contactele, toate convorbirile telefonice, mișcările telefonului, tot ce scrisese pe Forumul german… Vor fi folosite chiar programele create de ea pentru a-i identifica toate relațiile. Toate aceste persoane vor fi vizitate în perioada următoare de Sicherheitsdienst. Era