Cei doi bărbați se retraseră în timp ce femeia rămase la masă și o întrebă cum de Lettke a apelat la ea. Nu părea o întrebare legată de interogatoriu, ci era mai curând o curiozitate.

Dar putea fi și un truc. Helene ridică din umeri și răspunse:

— S-a întâmplat.

Cei doi bărbați reveniră și o întrebară iarăși despre motivația lui Lettke de a afla mai multe despre programare.

— Nu știu mai mult, răspunse sec Helene. Asta mi-a spus.

Ei nu cedară și îi cerură să își amintească tot.

— A zis că l-ar ajuta să folosească mai bine posibilitățile de care dispune NSA, spuse ea în cele din urmă. Și chiar așa a fost. Dacă el nu ar fi scris interogările, nu i-ar fi venit ideea care i-a plăcut atât de mult șefului dumneavoastră.

Interogatorii o priviră neîncrezători. Care șef? Ce idee?

— Reichsführerul Himmler, preciză Helene. Noi l-am ajutat să descopere evreii care se ascundeau la Amsterdam. Procedura prin care i-am descoperit a fost ideea lui Herr Lettke.

Cei trei se retraseră pentru a se sfătui. Apoi se întoarseră și îi spuseră că deocamdată asta a fost tot. Dar probabil că i se vor mai pune și alte întrebări. Au trimis-o înapoi în celulă, unde între timp fusese adusă o masă pe care se afla o tavă de la cantină, cu o cină rece.

Helene înțelese că va rămâne aici peste noapte sau poate chiar mai mult și că nu trebuia să ezite să folosească toaleta.

•••

Mâncă cina, își ținu respirația și scutură pătura veche, o trase peste ea și încercă să doarmă. Și chiar ațipi într-un întuneric cum niciodată nu o mai înconjurase.

La un moment dat se trezi fiindu-i frig, rămase în capul oaselor și înfășurată în pătura aspră, cu miros stătut, așteptă până când se mai lumină, ca să vină cineva să o ia.

Tot timpul îi revenea în minte ce îi spusese unchiul Siegmund ultima oară: Eu nu sunt singurul întemnițat. Toți suntem întemnițați.

A fost dusă iarăși în camera pentru interogatoriu, dar de data aceasta fără cătușe. Intră un SS-ist cu patru semne de argint pe petlițe, se prezentă drept Obersturmbannführer Schneider și îi spuse:

— Fräulein Bodenkamp, dumneavoastră știți că prin investigațiile făcute ați încălcat legile în vigoare și acordul de confidențialitate semnat la angajarea în NSA. Conform legislației, ar trebui să vă deferim justiției, care aproape sigur vă va condamna la ani buni de închisoare. În semn de recunoaștere a meritelor dumneavoastră în slujba patriei și având în vedere deosebita poziție socială a tatălui dumneavoastră, am decis ca în mod excepțional să nu aplicăm această procedură. Începând de astăzi sunteți concediată și până la o decizie definitivă, ce trebuie să fie luată de forurile superioare, veți rămâne în casa părinților dumneavoastră sub arest la domiciliu. Asta înseamnă…

— Arest la domiciliu? strigă Helene. Ce înseamnă asta?

Obersturmbannführerul își împinse în față bărbia colțuroasă, semănând cu un buldog.

— Tocmai asta voiam să vă explic. Înseamnă că nu puteți părăsi domiciliul. Nu puteți lua legătura cu nimeni din exterior. Telefonul dumneavoastră va fi reținut. Vă este interzis să folosiți un alt telefon, inclusiv telefonul fix al părinților sau telefoanele lor mobile. Vă avertizez că din acest moment aceste legături vor fi supravegheate permanent și că la prima încălcare a acestor interdicții veți ajunge în arest preventiv. Ați înțeles?

— Da, răspunse Helene cu senzația că sub picioare i se deschisese un abis fără fund.

— Același lucru este valabil și în cazul scrisorilor. Nu aveți voie să trimiteți și să primiți scrisori. Corespondența vă va fi supravegheată și vă sfătuiesc în interesul dumneavoastră să nu ne subestimați posibilitățile în această privință. Ați înțeles și asta?

— Da, fără telefoane, fără scrisori.

— Și fără corespondență electronică, fără comunicări prin Forumul german sau altceva asemănător. Accesul la Rețeaua internațională vă este blocat pe durata arestului la domiciliu.

Helene îl privi disperată.

— Și cât va dura acesta?

Bărbatul ridică din umeri:

— Asta nu vă pot spune. Probabil până când vom câștiga războiul.

În sfârșit au venit ca să îl scoată din celulă. Se simțea cumplit de murdar, când fu împins într-o cameră cenușie și sărăcăcioasă, pentru interogatoriu, unde fuseseră cercetați nefericiți anonimi încă de pe vremea kaizerului.

— Numele dumneavoastră?

— Eugen Lettke, răspunse el.

Ce întrebare jalnică. De parcă ar mai fi existat vreo îndoială!

— Născut?

— 19 aprilie 1914, Berlin.

— Membru al partidului?

— Da.

— De când?

— 17 februarie 1930.

— Numărul carnetului de partid?

Lettke încercă să și-l amintească.

— L-am uitat.

Asta trebuia să fie din pricina foamei. Nu mai mâncase nimic de ieri-dimineață, nu putuse să doarmă de foame, se simțea slăbit, gol…

— Herr Lettke. Individul din fața lui, cu o oribilă cicatrice pe frunte, folosi acum un alt ton, amenințător. O femeie care se află din august la noi în închisoare a declarat când a fost arestată că dumneavoastră ați amenințat-o că veți dezvălui niște informații incriminatorii, referitoare la viața ei privată, ați șantajat-o spre a întreține relații intime cu ea. Această afirmație, care atunci nu a fost cercetată, iese acum la lumină, având în vedere probele rezultate din protocoalele activității dumneavoastră. Ce aveți de spus despre asta?

Lettke îl privi fix pe bărbat. Era un coșmar, nu? Trebuie să fie un coșmar! Cäcilia, firește. Fir-ar… Ar fi trebuit să știe că era o greșeală denunțarea acestei femeiuști!

— Herr Lettke!

El clătină din cap buimac.

— De cine este vorba? Cum se numește femeia?

Bărbatul cu cicatrice ridică din sprâncene:

— Dumneavoastră să îmi spuneți asta.

— A mințit cu siguranță.

— A mințit?

— Da. Nu este adevărat.

— De ce ar fi declarat cineva așa ceva despre dumneavoastră?

— Nu știu.

Bărbatul avea lângă el o mapă maronie. Lettke o observă abia acum. Foamea. Ea era. I se părea că era gata să leșine în orice moment.

Ceea ce nici nu ar fi fost o idee rea…

— Dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să îmi explicați ce sunt aceste documente, zise bărbatul deschizând mapa și scoțând niște