— Mai avem doar o jumătate de oră până la miezul nopţii,  aşa că trebuie să acţionăm repede! Profesorii de la Hogwarts şi  Ordinul Phoenix au stabilit un plan. Domnul profesor Flitwick şi doamnele profesoare Lăstar şi McGonagall vor conduce grupuri de luptători până în vârful celor mai înalte trei turnuri,  al Ochilor-de-Şoim, cel de Astronomie şi al Cercetaşilor -, unde vor avea o privire de ansamblu şi poziţii excelente, din care să  arunce vrăji. Intre timp, Remus, arătă spre Lupin -, Arthur,  arătă spre domnul Weasley -, de la masa Cercetaşilor, şi cu mine vom conduce grupurile de pe domeniu. Vom avea nevoie de cineva care să organizeze apărarea intrărilor tunelurilor care duc în şcoală.

— Pare o treabă numai bună pentru noi! strigă Fred,  arătând spre el şi George.

Kingsley încuviinţă.

— In ordine, liderii să vină aici, ca să împărţim trupele!

— Potter, spuse profesoara McGonagall, venind grăbită  înspre el, în timp ce elevii inundară platforma, făcându-şi loc şi  primind instrucţiuni, tu nu ar trebui să cauti ceva?

— Poftim? A, spuse Harry, ba da!

Aproape uitase de Horcrux, aproape uitase că lupta avea loc pentru ca el să îl poată căuta. Absenţa inexplicabilă a lui Ron şi Hermione îi alungase momentan orice alte gânduri.

— Atunci, du-te, Potter, du-te!

— Da, da...

Simţi ochi aţintiţi asupra lui, în timp ce fugi din Marea  Sală şi ieşi în holul de la intrare, încă aglomerat din cauza  elevilor careerau evacuaţi. Se lăsă purtat în sus pe scara de marmură, odată cuei, iar când ajunse la etaj, o luă la fugă de-a  lungul unui coridor pustiu. Teama şi panica îi încetineau gândurile. Încercă să se calmeze, să se concentreze asupra  găsirii Horcruxului, dar gândurile îi zumzăiau în minte, la fel de disperate şi inutile precum viespile prinse sub un pahar. Nu  părea să îşi poată aduna ideile fără ajutorul lui Ron şi al  Hermionei. Încetini, oprindu-se la jumătatea coridorului gol,  unde se aşeză pe soclul unei statui care plecase şi îşi scoase Harta Ştrengarilor din punguţa de la gât. Nu văzu nicăieri  numele lui Ron şi al Hermionei, deşi bănuia că s-ar fi putut ascunde în densitatea mulţimii de puncte care intrau acum în  Camera Necesităţii. Puse la loc harta, îşi acoperi faţa cu mâinile şi închise ochii, încercând să se concentreze.

Cap-de-Mort s-a gândit că o să merg în Tumul Ochi-deŞoim. Era un fapt de netăgăduit, acela era punctul de pornire.  Cap-de-Mort o plasase pe Alecto Carrow în camera de zi a  Ochilor-de-Şoim şi nu exista decât o singură explicaţie: Cap-deMort se temuse că Harry ştia deja că Horcruxul său era legat de casa aceea. Dar singurul obiect pe care părea să îl asocieze lumea cu Ochi-de-Şoim era diadema pierdută a acesteia... şi  cum putea Horcruxul să fie diadema? Cum era posibil ca  Viperinul Cap-de-Mort să fi găsit diadema, când nu o văzuseră generaţii întregi de Ochi-de-Şoim? Cine i-ar fi putut spune unde să caute, când nu era nimeni în viaţă care să fi  ştiut ceva de ea? Nimeni în viaţă...

Harry deschise din nou ochii. Sări de pe soclu şi o luă la  fugă, înapoi de unde venise, în căutarea ultimei sale speranţe.  Pe măsură ce cobora scara din marmură, zgomotul tuturor celor care se îndreptau spre Camera Necesităţii devenea din ce în ce mai puternic.

Perfecţii strigau instrucţiuni, încercând să nu-i piardă din  ochi pe elevii din casele lor, care se îmbulzeau şi se împingeau.  Harry îl văzu pe Zacharias Smith dând la o parte câţiva elevi din  anul întâi, pentru a ajunge în fruntea şirului. Din loc în loc,  elevi din anii mici plângeau, în timp ce alţii din anii mai mari strigau disperaţi după prieteni şi fraţi.

Harry zări o siluetă sidefie plutind prin holul de la parter, şi strigă cât putu de tare, pentru a acoperi larma:

— Nick! Nick! Trebuie să vorbesc cu tine!

îşi croi drum din nou prin mijlocul şuvoiului de elevi, ajungând în sfârşit la capătul scării, unde îl aştepta Nick Aproape-Făr'-deCap, fantoma Turnului Cercetaşilor.

— Harry! Dragul meu!

Nick dădu să-i strângă mâna lui Harry cu ambele mâini, iar Harry se simţi de parcă tocmai fusese aruncat în apă rece ca  gheaţa.

— Nick, trebuie să mă ajuţi. Cine este fantoma Turnului  Ochi-de-Şoim? 

Nick Aproape-Făr'-de-Cap păru surprins şi un pic jignit.

— Doamna Gri, desigur, dar dacă ai nevoie de serviciile unei fantome...

— Ea trebuie să fie. Ştii unde e?

— Să vedem...

Capul lui Nick se clătină un pic pe gulerul din dantelă, în timp ce el se răsuci într-o parte şi-n alta, uitându-se peste capetele elevilor care roiau de colo-colo.

— Uite-o acolo, Harry, tânăra aceea cu părul lung.

Harry se uită spre locul în care arăta degetul transparent al lui  Nick şi văzu o stafie înaltă care, atunci când îl zări, ridică din  sprâncene şi se îndepărtă, plutind direct printr-un perete. Harry  fugi după ea.

Odată ce intră pe uşa coridorului pe unde dispăruse, o  văzu în capătul culoarului, plutind şi îndepărtându-se în  continuare de el.

— Hei, stai, întoarce-te!

Stafia consimţi să se oprească, plutind la câţiva centimetri  distanţă de podea. Lui Harry i se păru frumoasă, avea părul  până la talie şi pelerina până la pământ, dar părea totodată  înfumurată şi mândră. O recunoscu de-abia când se apropie,  era fantoma pe lângă care trecuse de câteva ori pe hol, dar cu care nu vorbise niciodată până atunci.

— Tu eşti Doamna Gri?

Aceasta încuviinţă din cap, dar nu vorbi.

— Fantoma Turnului Ochi-de-Şoim?

— Aşa este.

Tonul ei nu era unul încurajator.

— Te rog: am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să aflu tot ce îmi poţi spune despre diadema pierdută.

Doamna Gri surâse glacial.

— Mă tem, spuse ea întorcându-se să plece, că nu te pot ajuta.

— Aşteaptă!

Nu intenţionase să strige, dar era cât pe ce să îl copleşească furia şi panica. Se uită la ceas, în timp ce ea pluti până în faţa  lui; era douăsprezece fără un sfert.

—